Un grup de oameni se revolta impotriva unei decizii a guvernului. Oamenii aceia vad ca decizia cu pricina incalca niste legi, ba chiar Constitutia. In plus, decizia afecteaza un lucru la care ei, din diferite motive, tin foarte mult. Se aduna, vor sa faca ceva, pe cele mai legitime cai cu putinta. Sa se asocieze intr-un ONG, sa lanseze un protest, sa implice presa, sa ii faca si pe ceilalti cetateni care gindesc asemeni lor sa actioneze. Ei cred ca nimeni nu ar trebui sa fie indiferent la incalcarea legilor statului si mizeaza pe faptul ca problema cu pricina e aproape de interesele fiecarui cetatean.

Nu e nici un secret ca este vorba de campania „Salvati Parcul Carol!“, in care m-am aruncat, alaturi de alti oameni de buna credinta, cu toata energia si convingerea (a mea personala) ca gesturile de responsabilitate civica, repetate, nu pot sa nu produca rezultate.

Intr-adevar, un numar de alti cetateni responsabili, oameni cu pozitii in cultura romaneasca, dar si oameni simpli, au reactionat. O data reunite fortele celor care, din varii motive, nu ar fi dorit sa vada alterat acest loc pretios al Bucurestilor, legea ofera cai de actiune: campanii de informare a publicului, campanii de presa, manifestari stradale, lobby in rindul administratiei locale si al politicienilor. Toate tin de functionarea fireasca a societatii, de normalitate. Dreptul la opinie, cistigat, mi se parea mie, pe 21 decembrie 1989, scrijelit pe asfaltul Capitalei cu singele copiilor morti acolo, la citiva metri de mine, este un bun elementar si necontestat de nimeni in multincercata Romanie postrevolutionara.

Asadar mini-grupul de cetateni care au pornit – in timpul lor liber si cu bani din buzunar – o campanie de sensibilizare fata de riscul distrugerii unui bun public de indiscutabila valoare reuseste sa readuca problema in dezbatere. Teoretic, acest lucru e suficient pe