Titlul expozitiei deschise de Angela Tomaselli la Galeria Simeza este provocator. Poate tocmai prin atasamentul sau pentru mediumul cel mai conservator – pictura –, expozitia insasi este provocatoare la rindul sau. De la inceput este semnalata o cheie ironica a lecturii realitatii, fie ca este realitatea geopolitica, cu toata problematica sa culturala derivata, fie ca este o realitate pur estetica. Dar ironia nu acopera complexul esafodaj al lecturilor posibile, intreaga gama afectiva in care se consuma relatia intre o actualitate traita mai ales ca experienta personala si un trecut regasit pe paliere culturale de distantare si de apropiere fata de mit, ca arhaism recuperat folcloric, ca medievalitate tragica si fabuloasa sau ca modernitate cu tenta „belle epoque“ autohton, evident. Intregul discurs are libertatea si disponibilitatea afectiva ale unui jurnal. Intreaga conditie a acestui areal impotmolit in mituri si gata sa furnizeze mituri, peste care se aplica lecturi dogmatic periferizante sau eroic monumentalizante, dobindeste o familiaritate din care nu lipseste nici acel simbure polemic, atit de tipic familiaritatii noastre balcanice discursive, fantaste, melancolic retrospective si ironice pina la disolutie.
Sa revenim la pictura Angelei Tomaselli, care este intens subiectiva. Evolutia sa, pe parcursul a mai mult de patru decenii, a urmarit, cu o intuitie devenita constiinta si asumare, rolul mediator si de distantare pe care subiectul, acceptat ca instanta majora, il are in relatia niciodata binara intre imagine (ca reprezentant cultural) si realitate. Acest subiect, imperios prezent in momentele de exaltare a imaginarului sau de tensiuni autoreferentiale, este, la rindul sau, tratat ca punct de intersectie intre nivelurile si traseele, intre momentele de definire si de reconsiderare si metamorfoza ale eului. Un eu deschis si liber, retrospectiv
