Ideea că între toţi oamenii de pe pământ există alte graniţe decât cele geografice, graniţele culturii şi experienţelor individuale, dobîndite; precum şi cele ce îi despart în ce priveşte dispariţia fizică, felul cum acceptă ei trecerea dincolo, unde dispar toate frontierele în haosul aparent al universului, unde toate religiile au încercat şi încearcă să dea, logic, sensul unei reîntoarceri cândva, al unei contra-morţi, speranţa învierii...

De unde, ideea că, înfăţişându-te înaintea Forţei supreme, vei da neapărat socoteala pentru tot ce ai făcut cât trăişi...

Pe Miron Radu Paraschivescu, marxist de salon, cum îi ziceam, categorie inventată de mine pentru intelectualii noştri fini, majoritatea franco-foni şi de stânga din născare, îl preocupă moartea în ultimul timp. Mereu se gîndeşte la ea, mai ales de când s-a întors acasă la Văleni, de la Paris, unde a fost consultat la o clinică celebră.

Autorul Cânticilor ţigăneşti are o minte extrem de ascuţită şi un umor pe măsură. Vezi, Lena – îi spune el din când în când, soţiei lui hazlii ce se joacă mereu cu o buclă rebelă şi se uită la noi cruciş – vezi şi tu, că nu mai am de ce să trăiesc... uită-te şi tu, – şi îi arată un ziar pe a cărui manşetă scrie cu litere de o şchioapă... Să luptăm pentru triumful socialismului biruitor, – şi ne făcuse semn cu ochiul, în derâdere.

Miron avea faţă de activiştii superiori ai vremii un dispreţ şugubăţ. Ne înveselea pe toţi imitându-l cu poticneli, cu gramatica devastată, mai ales pe Chivu Stoica. (Tot aşa ar fi făcut şi azi, dacă ar fi trăit, imitînd vorbirea apoplectică a unui Cozmâncă)

Numărul de ziar îl purta în ziua aceea asupra lui ca pe o probă de dosar, ziar căpătat în avionul ce-l aducea de la Paris, de pe Aeroportul Le Bourget, la Bucureşti... Fusese prima întâlnire cu ţara, primul lui contact cu re