Într-unul din articolele sale din L'Espresso, publicate în două volume, ambele traduse şi la noi (Minunile Sfîntului Baudolino şi Pliculeţul Minervei, Editura Humanitas), Umberto Eco spunea că, dacă este normal să te duci pe stadion la un meci de fotbal ori să-l priveşti la televizor, ţine de perversiune să discuţi la nesfîrşit ce au scris ziarele despre un meci pe care nici măcar nu l-ai văzut. Mă aflu de două ori în dezacord cu autorul Operei deschise (sau, pentru fanii lui de dată mai recentă, al Numelui tradafirului). O dată, fiindcă mi se pare că a discuta despre fotbal este la fel de legitim ca a discuta despre o carte. Nu împărtăşesc convingerea lui C. Noica despre critică: ea nu este un act de alexandrinism cultural. Un meci de fotbal sau o carte ne oferă, în planuri intelectuale diferite, dar nu incompatibile, spectacole care există deopotrivă în sine şi pentru noi, spectatorii. Fără o minimă hermeneutică, obiectul acestor spectacole ar fi efemer sau fad. Un procent din drepturile lor la perenitate le revine din comentariile cărora le dau naştere. În al doilea rînd, mă aflu în dezacord cu Umberto Eco şi pentru că nu cred că problema actuală - în epoca mass-media – este abuzul de discuţii pe teme fotbalistice (şi, mai în general, sportive) ori de altă natură. Problema este una exact contrarie: şi anume că, treptat, televiziunile ori ziarele de specialitate au înlocuit obiectul firesc al comentariilor cu un altul, presupus a le aduce un rating superior. Nu despre ce se întîmplă pe teren e vorba de obicei în articolele din ziare, în emisiunile de ştiri sau în talk-show-urile pe teme sportive, ci despre cu totul altceva, nu fără legătură cu sportul, dar, oricum am lua-o, avînd un caracter extrasportiv. Este fenomenul negativ cel mai alarmant pentru mine, spectator înrăit, care a iubit ani buni atmosfera stadioanelor şi a sălilor de sport şi pe care le-a ab