Se vor împlini în curând cincizeci de ani de când citesc. Cincizeci de ani! Sună straniu. Parcă ar fi vorba de o perioadă istorică, nu biografică. şi totuşi, acesta este adevărul aritmetic. A trecut o jumătate de veac de când parcurg cu privirea, de la stânga la dreapta, rând după rând, texte tipărite, scrise de mână, dactilografiate sau desenate de fascicolul de electroni pe monitorul computerului. Şi aceasta zilnic. Poate au existat şi zile când, bolnav fiind, n-am citit nimic, dar nu mi le amintesc.

În schimb, am clară în minte emoţia pe care am trăit-o într-o zi din toamna lui 1954, într-o clasă cu ferestre mari a unei şcoli din Suceava, când am descoperit că pronunţând repede, fără pauză între ele, sunetele o şi i, rostesc de fapt cuvântul oi. Descoperirea am făcut-o sub îndrumarea învăţătoarei, care folosea o metodă pedagogică străveche, dar eficace, de pe vremea cărţilor de citire ale lui Ion Creangă. Mi s-a părut, atunci, că am primit în dar o jucărie ingenioasă, iar în săptămânile care au urmat n-am făcut decât să mă joc cu ea cu nesaţ, descompunând eu însumi diverse cuvinte în sunetele componente (nu le spuneam pe atunci foneme!) şi recompunându-le plin de încântare.

Acasă am fost sărbătorit ca un erou de mama şi de tata (spre gelozia fraţilor mei mai mici, care nu erau în măsură să înţeleagă ce ispravă făcusem). Înainte, tata avea obiceiul să-mi citească poveşti, cu glas tare, din cărţi de Creangă şi Ispirescu, de Andersen şi fraţii Grimm. În săptămânile care au urmat după revelaţia cu o şi i am luat eu însumi acele cărţi şi m-am aventurat în cuprinsul lor ca într-o junglă de semne cu care nu eram încă deplin familiarizat, dar prin ale căror hăţişuri am reuşit totuşi să-mi fac drum. Foarte repede am ajuns să nu mai silabisesc, să citesc fiecare cuvânt dintr-odată, ca o siglă uşor de recunoscut. Ulterior m-am obişnuit să iau i