Exponent al “generaţiei războiului”, Alexandru Lungu şi-a început cariera lirică printr-o producţie de “senzaţii moderne”, pusă sub semnul unui citadinism ce, în anii ’40, mai păstra o alură de noutate postsimbolistă. Racordarea la momentul istoric se făcea prin mijlocirea temei războiului într-o tonalitate oarecum camilpetresciană, îmbinînd exultanţa vitalităţii cu atitudinea analitică: “ne vom iubi altfel/ decît eroii anemici ai cine ştie cărui roman/ pentru că am învăţat/ prin lecţia tragică a războiului/ că viaţa trebuie trăită/ de o mie de ori mai puternic/ decît au trăit-o părinţii noştri” (Războiul hemoragie intensă). Un reflex al cruzimii carnagiului se prelinge în tabloul autumnal, stigmatizat de doliu, disperare, agonie: “Toamna ca un buletin medical/ umedă ca batistele cu doliu pe margini (...) îmi face semne insistente/ sărutînd insinuant gura geamurilor,/ cu buzele viciate meduze ale ploii,/ îmi face semne disperate/ semnal S.O.S. pentru salvarea agoniilor/ apel pentru restabilirea circulaţiei/ prin labirintul viselor defuncte” (Ora 25). Mai avem a face în acest prim capitol cu notificări febrile ale nopţii şi solitudinii, precum un presentiment al nopţii istorice şi al izolării forţate de care va avea parte în curînd întreaga literatură, întreaga obşte românească: “Mîinile difuze ale înserării/ au început să coboare pe acoperişuri,/ au început să mîngîie/ cu degetele lor calme/ frunţile din ţiglă/ ale cartierului,/ în curînd ceaţa va invada străzile/ ca un gaz fumigen,/ ca un baraj, ca o graniţă,/ izolîndu-mă şi mai mult/ de restul lumii”.
După o îndelungă tăcere şi după o etapă tranzitorie, poetul ajunge la o plenară expresie de sine, odată cu stabilirea sa în Germania, în 1973, împrejurare ce i-a asigurat libertatea. În creaţia d-sale din această perioadă simţămîntul exilului se îngemănează cu “exilul fiinţării”, într-o tentativă de
