- Editorial - nr. 63 / 31 Martie, 2004 Daca romanii, ca sa-si faca treaba in tara, n-ar primi cate un impuls sau o indicatie externa, de la vreo Inalta Poarta, n-ar fi ei. Asa a fost Istanbulul pe vremea Imperiului Otoman, asa a fost Viena pe vremea Imperiului Habsburgic, asa a fost Moscova pe vremea lagarului socialist, asa este Bruxelles la intrarea in Uniunea Europeana. Deosebirea intre trecut si prezent este ca, in vreme ce, la Istanbul si Moscova, marilor barbati ai neamului li se mai intampla sa se intoarca acasa si in cosciug, acum alesii nostri se simt in capitala UE mai ceva ca la ei acasa, ca intr-un week-end de vara, pentru ca acolo au scapat de murdarirea pantofilor, de mizeria din tara si din Bucuresti, de distrugerea suspensiilor pretioaselor lor limuzine, in urma datului prin gropi pe soselele patriei sau pe strazile de azi ale Micului Paris de altadata. Nu ca romanii, chiar si guvernanti fiind ei, n-ar sti ce sa dreaga la ei acasa. Dar daca cineva de-al lor le-ar zice ce si cum sa faca, nimic nu le este luat in seama, vezi, Doamne, "Ei stiu ce au de facut". Daca acelasi lucru este spus insa de niste straini, si din inalte fotolii, intr-o alta limba, atunci totul este mai bine primit. In decursul deceniului si jumatate, trecut aproape pe degeaba, de la revolutia din decembrie 1989, au existat puternice voci nationale autorizate, inclusiv prin mass-media, care i-au indemnat pe romani, si indeosebi pe conducatorii lor, la actiuni serioase pentru renasterea Romaniei, in principal prin mobilizarea fortelor proprii, pentru ca asa-i sta bine unui popor care se pretinde european. Sfidarea, insa, a celor de la Putere a fost de fiecare data fara limita. De indata ce s-au ajuns in fotoliile lor inalte si capitonate, incepand de la Presedintie, parca Dumnezeu le-ar fi luat mintile, actionand fiecare, in postul sau, cu o inconstienta de neinchipuit fata de de