Cronica melancoliei, astfel şi-a intitulat Ileana Mălăncioiu un volum de eseuri şi articole de acum câţiva ani, preluând titlul rubricii pe care o susţinuse mai înainte în „22“ şi în „România literară“. L-am recenzat la apariţie, observând atunci că autoarea şi l-ar fi putut intitula cu aceeaşi îndreptăţire Cronica sarcasmului. Melancolia şi sarcasmul coabitau în acele texte, ca elemente ale unei formule de aliaj sufletesc întâlnită rar, faţa şi reversul unei personalităţi duale.

În Recursul la memorie, cartea de Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache, luăm act de aceeaşi pendulare între polul melancoliei şi polul sarcasmului, petrecută pe fondul unei vaste retrospecţii provocate. Poetei i se pun întrebări şi ea le răspunde scrupulos, punct cu punct, cu grija de a lămuri tot ce i se cere şi chiar şi ceva în plus, dacă este cazul, reexaminând un trecut de care sufleteşte nu s-a detaşat, nici gând de aşa ceva. Nici nu am fi avut temei să vorbim, dacă ar fi făcut-o, despre melancolie şi sarcasm, expresii ale implicării afective.

Formula cărţii ne duce cu gândul la convorbirile lui Florin Mugur cu Marin Preda, sau la convorbirile lui Claude Bonnefoy cu Eugène Ionesco. Atât că, în convorbirile cu Ileana Mălăncioiu, magnetofonul a fost scos din ecuaţie, dialogul purtându-se „exclusiv pe hârtie“. Aşadar, fără dezinvoltură şi fără spontaneitate, efecte pe care cei doi nu le urmăresc. Sunt oricum altfel decât dezinvolte aceste convorbiri, oricum altfel decât spontane. Sunt riguroase şi orientate către esenţial, materializând un proiect pe care Daniel Cristea-Enache ni-l face cunoscut de la începutul demersului său. Ceea ce şi-a propus să realizeze este „o incursiune în universul unui scriitor adevărat, pentru a-i vedea, dacă nu formula secretă a personalităţii, «cifrul» său, atunci măcar «blestematele probleme insolubile», frământările, obsesiile“.