Ar fi de mirare încrederea în sine a insului fără vocaţie literară, intrat în joc orbeşte, fără cultivare, şi fără gramatică uneori, cu arme şi bagaje insuficiente pentru un drum de-o viaţă. El a scris ieri o poemă, iar azi o pune la poştă pe adresa redacţiei, aproape sigur că mâine o va citi în revistă. Ar fi de mirare încrederea lui, dacă fenomenul n-ar fi deja generalizat. Nu tot românul este poet, cum aiuritor se spune, dar tot românul este cu siguranţă un versificator mai mult sau mai puţin modest, şi n-ar trebui să se fălească nici măcar în cercul prietenior, cu asta. Şi totuşi... Surâsul Giocondei are zece strofe, din care transcriem aici doar două, pentru a ilustra fenomenul de care vorbeam mai sus: “Cu surâsu-ţi de legendă/ Ne încânţi mereu şi astăzi/ Odă-ţi înălţăm, baladă,/ Versuri calde, aezii – barzi...// Tu – trăieşti prin Leonardo/ Iară El, şi azi, prin Tine,/ C-a făcut prin Chipu-ţi, Crudo/ Să fii a lumii Minune!”. Scâlciat ritmul, rimarea catastrofică, accentul cade unde se nimereşte, iar majusculele nu se justifică decât la numele proprii: “Reuşit-ai mult deplină/ De succes încununată/ A făcut ca tu – madonă/ Să exprimi acuma Artă!?!// Plină de semnificaţii/ Prin misterul de pe buze/ Ce-n minte dă altercaţii/ Veşnic, pe noi, să ne-amuze!” (Valeriu Pătrană, Alexandria) * Corectă în a intui situaţia adolescentului care scrie dintr-un prea plin, paradoxal neîmplinit, sufletesc. Încă un an, doi de aici înainte vi se pot ierta unele excese de libertate ca şi unele naivităţi. Ceea ce cred că nu vi se va ierta niciodată, chiar dacă se vor găsi voci care să vă încurajeze blasfemiile, părerea mea este că nu ne putem permite, creaturi fiind noi, să ne jucăm creând, chipurile, scene şi replici bizare, obrăznicindu-ne de mici: “Dumnezeu e beat./ Râde şi plânge şi cântă,/ îngenunchează,/ sparge pahare/ în capetele noastre,/ vomită... iar noi râdem spunând: