Cărţile despre care scriu săptămâna aceasta pare că s-au aşteptat una pe alta. Le-am primit pe rând şi când am intrat, absolut întâmplător, şi în posesia celei de-a treia, mi-am dat seama că trebuie să scriu neapărat despre ele şi, mai ales, împreună. Deşi sunt foarte diferite, toate trei produc aceeaşi impresie şi vorbesc, în fond, despre acelaşi lucru.

Eleganţa discreţiei

Anca Pedvis nu este un nume tocmai cunoscut. După debutul cu poezie în 1967 în Contemporanul cu o prezentare de Geo Dumitrescu, îşi începe cariera de pictor, iar în 1984 emigrează în Statele Unite. Abia după 1993 îi mai apar grupaje de poezii în Adevărul literar şi artistic şi în România literară, urmate de debutul în volum cu Un imperceptibil miros de Socrate (Cartea Românească, 1997).

Tirada de pe Muntele Placid, este un volum bilingv, însoţit de desene proprii, foarte elegant grafic, de altfel. Poezia pe care o scrie Anca Pedvis este un neomodernism cumin-te, cu motivele binecunoscute ale îngerilor, dragostei, singurătăţii, deznădejdii, trecutului ş.cl., dar dacă tot e postmodernismul îngăduitor cu literatura retro, sunt multe motive pentru care aceste poeme merită citite. Deşi se înscrie într-o tradiţie foarte bogată, aş putea spune chiar strivitoare, spiritul rafinat şi prezenţa delicată a Ancăi Pedvis conferă multă eleganţă versurilor care reuşesc să se sustragă locurilor comune şi lasă impresia unei prospeţimi datorate probabil, unei atente şi îndelungate elaborări. Senzoriale, feminine, cu delicate mişcări interioare, poemele surprind savoarea lentorii, a unei retrageri deliberate în perceţie, în fine înregistrări: „În imperiul tăcerii/ suntem cu toţii egali. / Sunt soră de tăcere cu scaunele,/ cu lampa, cu biroul, masiv ca un bivol, dormitând/ pe picioarele-i subţiri,/ cu copite de alamă... ş…ţ Sub tic-tac-ul ceasului