Între cuvintele şi expresiile la modă în limbajul colocvial actual se află şi substantivului fiţă (folosit aproape exclusiv la plural) şi familia sa lexico-frazeologică: uzul dominant şi inovaţiile se bazează pe expresia a face fiţe “a face mofturi, fasoane”. De fapt, actele sociale opuse simplităţii au în română o zonă lexicală destul de bogată: alături de mofturi şi fasoane stau nazurile, capriciile, toanele şi (argotic) fartiţiile; atitudini similare sînt desemnate de verbele a se fandosi, a se sclifosi.

Fiţele sînt în principiu conotate negativ (în construcţie cu a face, a avea, a fi plin de..., a se sătura de...): “au dialogat amical cu ziariştii şi nu au făcut nici un fel de fiţe” (cotidianul.ro, 2002); “o să ai neapărată nevoie de un sistem care să facă minimum posibil de fiţe” (computergames.ro); “o să devină şi ele nişte vedete... şi o să aibă la fitze cu caru’!” (fanclub.ro); “un prostănac plin de fiţe” (ele.ro); “de toane şi de fiţe eu m-am săturat” (vers.go.ro) etc. Cuvîntul fiţă nu are o etimologie certă: în DEX e lăsat fără explicaţie, în vreme ce alte dicţionare îl pun în legătură cu fîţă (“plevuşcă”) şi a (se) fîţîi, la rîndul lui provenit din cuvîntul imitativ fîţ. Oricum, zona specifică de uz pare a fi cea familiar-argotică, în care se petrec de altfel şi inovaţiile actuale.

Prima dintre aceste inovaţii este adjectivul fiţos, derivat cu sufixul -os de la substantivul fiţe, într-un mod absolut firesc, repetînd procesul derivativ care a produs, din expresia similară a face mofturi, adjectivul mofturos. Fiţos se foloseşte cu două sensuri principale: aplicat persoanelor, caracterizează tendinţa de a face mofturi, de a avea pretenţii nejustificate; aplicat obiectelor, indică apartenenţa la categoria de produse de lux, căutate în primul rînd pentru prestigiul social pe care îl demonstrează. Pentru ambele sensuri, sfera se