Am luat de 2 ori droguri: o dată la New York, la o soarea boemă; a doua oară la Paris, în casa unui scriitor nu tocmai boem (este fiul uneia din marile edituri franceze!), dar care încearcă. "Droguri" este poate un cuvînt prea tare pentru "delictul" meu: era vorba de marijuana, cred c-au fost vreo 6-7 pufăieli cu totul şi nu, nu "mi-a plăcut"; senzaţia a fost de compresă fierbinte pusă direct pe creier, gîndurile (alea care erau) mi-au zburat mirate din minte cîteva minute şi mi s-au întors greoi înapoi, iar în acest răstimp limba mea - conectată confuz la acele gînduri - se făcea că spune cuvinte... La dracu'!, mi-am zis (cînd am fost în stare să articulez, în fine), care va să zică asta e marea chestie cu drogurile: te pleoştesc...? Nu, mulţumesc! După ce-am trecut de faza "experimentului" (prima oară a fost ca să văd cum mi se pare, a doua ca să verific că e aşa cum mi s-a părut), mi-am dat seama că am un argument fenomenologic forte să nu mai "merg pe drumul pierzaniei": sînt ceea ce se cheamă un control freak (un maniac al [auto]controlului), iar drogurile se pun de-a curmezişul acestei savuroase manii. Acestea fiind spuse, nu m-am gîndit niciodată că aceia care se droghează ar trebui puşi la stîlpul infamiei, evitaţi sau - mai rău! - "demascaţi": este poate treaba

"societăţii" - în nici un caz a mea! Cred că fiecare e liber să facă ce vrea cu viaţa lui. Cred că datoria mea este să-i accept aşa cum sînt, încercînd să-i înţeleg. Şi mai cred că, de fapt, există atîtea moduri de a te droga, încît mi-ar fi cu neputinţă să ţin o evidenţă la zi a tuturor acestora. Există şi droguri inaparente. Există oameni care, atunci cînd aud cuvîntul "Cultură", scot bestia din ei. (Bestia culturală, se-nţelege!) Sînt "culturaloizii" - cei care trăiesc în şi prin Cultură (neapărat la singular şi obligatoriu cu majusculă!). Cînd "prizează", ochii li se umezesc, venele g