Am citit, mai de mult, în Letra internacional o anchetă fabuloasă despre fetişurile unor scriitori latino-americani. Obiecte mici şi magice, bilete de tren ce refăceau trasee imaginare, lei decapitaţi şi ceasuri cu mecanisme de cuvinte - un imaginar pe cît de variat, pe atît de personal. Textele cele mai dramatice din grupaj erau cele care mărturiseau lipsa unui fetiş. Începem, cu această confesiune a lui Mircea Cărtărescu, o anchetă asemănătoare (deadline - 1 iunie) printre scriitorii români: Aveţi fetişuri absolute? Puteţi continua să scrieţi în lipsa lor?(S. S.)
Cînd eram un puşti şi citeam broşurile din colecţiile "Clubul temerarilor" şi "Povestiri ştiinţifico-fantastice", înghiţeam, mă rog, pe nerăsuflate aiureala principală - despre blestemul faraonilor, gorile uriaşe, marţieni cu patru degete la mîini - şi-apoi parcurgeam, cam nedumerit, şi un fel de Addenda de la sfîrşit, pagini cu glume şi ciudăţenii din viaţa unor savanţi, artişti sau scriitori. De obicei, savanţii prezentaţi acolo erau foarte distraţi, unul îşi fierbea ceasul la micul dejun în loc de ou, altul ieşea pe stradă cu pantofi de culori diferite, altul bătea la propria lui uşă şi-ntreba dacă el însuşi e acasă... Cei mai mulţi păreau, de fapt, nebuni de legat. Iar scriitorii erau şi ei, cu toţii, un fel de maniaci: unul, ca să poată scrie, se-mbrăca în haine de femeie, altul nu putea nici să moaie pana în călimară dacă nu simţea miros de mere putrede. Altul arunca de la etaj creioane şi le auzea zgomotul făcut pe pavaj: asta îl inspira pe el. Unul bea cîte douăzeci de cafele pe zi, altul se certa cu el însuşi timp de o oră, îşi smulgea părul din cap şi abia apoi se apuca de scris... Mulţi trebuiau să aibă cîte-un lucruşor anume pe birou, căci numai privindu-l le venea inspiraţia... Ce nu se găsea printre acele lucruşoare: cele trei maimuţe (te vede, te aude, te întreabă), o jartieră de
