Articolul lui Andrei Pleşu - "Nicolae Cajal" Nici o definiţie a sărăciei cu duhul nu m-a mulţumit. Marea majoritate a oamenilor care citează această sintagmă sînt precum "les moutons de Panurge". Au substituit-o cu prostia şi pace. Unul după altul, atunci cînd întîlnesc un prost, îl "cadorisesc" cu titlul "sărac cu duhul". Andrei Pleşu, unul din reprezentanţii inteligenţei noastre, recunoscut şi preţuit mai mult în afară decît în propria cetate, "mare specialist în îngeri", în articolul cu pricina, iată că a mai descoperit unul: Nicolae Cajal. Dacă vreodată în comenduirea Bucureştiului va ajunge şi un om normal, sînt sigur că-i va da prin cap ideea ridicării unei statui acestui mare "sărac cu duhul" care a fost Nicolae Cajal. Sărăcia cu duhul este bunătatea cea mai profundă, bunătatea din fire... "toţi intrau cu şanse egale în sfera bunătăţii sale". Sărăcia cu duhul este nevinovăţia, inocenţa, neputinţa de a concepe răul, cu atît mai mult a-l atribui cuiva: "De aceea solicitudinea lui părea, uneori, lipsită de discernămînt, un fel de infirmitate, un impuls de necontrolat". Sărăcia cu duhul nu este nici măcar un merit; ea este o podoabă a sufletului de care, cel care o are, nici măcar nu este conştient; "este o vocaţie, dar deopotrivă (pentru cei din jur) un mister". Toate acestea au făcut din Nicolae Cajal, de-a lungul vieţii sale, un om FERICIT, pentru că "bunătatea e una din manifestările inevitabile ale fericirii veritabile". Bunătatea aceasta firească a academicianului şi în egală măsură a Mai Marelui Sinagogii nu putea izvorî decît dintr-o neţărmurită dragoste de semeni, dragostea pe care Saul din Tarsul Ciliciei, conaţionalul său devenit Pavel, o defineşte ca nimeni altul: "Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde la