* Ion Vianu, Arhiva trădării şi a mîniei. Caietele lui Ozias, postfaţă de Matei Călinescu, Editura Polirom, 2004.

Cine începe să citească romanul lui Ion Vianu în cheie biografică (dată fiind aşteptarea provocată de Amintirile în dialog cu Matei Călinescu, dar şi de deschiderea volumului de faţă cu un alter-ego revenit în Bucureştii natali), continuînd cu investigaţia istorică (întrucît destinul ipotetic al "lotului Pătrăşcanu" ocupă o bună parte din carte) şi hazardîndu-se apoi pe terenul riscant al interpretării psihanalitice (spre care ne împing profesiunea "de bază" a scriitorului, dar şi capcanele onirice întinse la tot pasul) are motive întemeiate să se simtă, în final, frustrat. Avem, în Caietele lui Ozias, un fragment de roman sau întregul? Avem un fractal de istorie fracturată ("un avort al istoriei" povestit de un actor-martor) sau saga unei familii smintite de ereditate şi de morbul istoriei? Avem o cronică a vremurilor sau un ansamblu potrivit de un măscărici al istoriei? În romanul cvintuplu pe care trebuie să ni-l imaginăm citind Caietele lui Ozias, povestea clovnului centenar, ajuns printr-o ironie a istoriei şi a biologiei în rolul unui Homer regresiv şi amoral, ar trebui să fie a treia carte. Aparţinînd celei de-a treia generaţii a unei familii "solomonice" (nu chiar cu şapte sute de neveste împărăteşti şi trei sute de ţiitoare ca împăratul Solomon), copil nelegitim şi bastard al istoriei, Ozias (purtînd numele unuia dintre "împăraţii lui Iuda") dă "viziunea" romanului. Vocea care leagă iţele istoriei (mari şi mici), memoria care reconstituie fapte, situaţii, personaje, conştiinţa care rezonează sec şi metalic în faţa caleidoscopului improvizat este Puiu Ozias, fost chibiţ la Capşa, fost puşcăriaş politic, fost personaj decisiv în momente politice cheie. Ion Vianu decupează din Arhiva trădării şi a mîniei (pe care, dacă nu a scris-o încă,