Un text al lui Simon Leys mi-a readus în atenţie opera unui scriitor pe care credeam că-l cunosc foarte bine. Textul se intitulează "Proteu: un mic abecedar al lui André Gide" şi se află în volumul Proteu şi alte eseuri (Gallimard, 2001). Sînt de fapt nişte lecturi prilejuite de apariţia unei biografii (Alan Sheridan, André Gide: a Life in the Present) şi grupate sub forma unor articole de dicţionar. Interesul lor stă în modul în care sînt abordate teme binecunoscute, devenite locuri comune în exegeza gidiană. Avem impresia că ştim totul despre sexualitatea lui Gide, despre relaţiile cu soţia Madeleine, despre contradicţiile şi caracterul lui schimbător (chiar şi trimiterea la personajul mitologic Proteu este un vechi topos). Leys reia toate aceste lucruri, aruncă o lumină nouă, foarte crudă uneori, modifică imaginea-standard, aceea impusă, consensual, de istoriile literare şi de manualele şcolare. El vede în Gide un mare maestru al iluzionismului intelectual, un fel de David Copperfield (magicianul, se înţelege) al literaturii moderne. Corydon, spre exemplu, cartea din 1924 unde Gide justifică pederastia. Gest de mare curaj pentru acei ani, dar cartea, scrie Leys, dezvoltă o argumentaţie fantezistă împinsă pînă la absurd. În plus, Gide exaltă un model idealizat, modelul antic, în care adultul, iniţiindu-l pe adolescent în descoperirea plăcerii simţurilor, este totodată un educator şi un ghid spiritual. Or, comportamentul lui Gide n-avea nimic a face cu acest model: "Freneticele sale activităţi sexuale - scrie Leys - şi în mod deosebit monomania din perioada bătrîneţii nu erau cîtuşi de puţin pederastice în manieră antică, ţinînd pur şi simplu, şi în chip sordid, de pedofilie: călătoriile lui Gide în Africa de Nord şi în zonele mizerabile ale Europei meridionale reprezentau pentru epoca lui echivalentul acelor sex tours care, astăzi, duc avioane întregi de tur