După descompunerea prin violenţă a fostei Federaţii Iugoslave, Slovenia a reuşit să-şi păstreze cea mai bună reputaţie: secesiunea a dat naştere unui conflict scurt, cu puţine victime, democraţia, economia de piaţă funcţională s-au instalat fără tulburări şi parcă fără efort. Membră NATO şi a Uniunii Europene, Slovenia e prima dintre ţările fostului lagăr comunist în toate tabelele cu produsul intern brut, nivelul de trai, venitul pe cap de locuitor. Probabil pentru a nu strica această imagine armonioasă, presa internaţională nu s-a grăbit să consemneze şi să comenteze referendumul de duminică 4 martie. E adevărat, nu era o problemă mondială, privea destinul mai curînd birocratic a 6.000 de oameni. În 1991, după dobîndirea independenţei, 18.000 de cetăţeni originari din alte republici iugoslave au fost "radiaţi" din greşeală din registrele administraţiei, ceea ce însemna privarea de drepturi civice elementare (la proprietate, la asistenţă socială şi medicală, la accesul şcolar). După aproximativ zece ani, eroarea a fost îndreptată parţial, s-a rezolvat situaţia pentru 12.000 dintre ei. Duminică s-a ţinut un referendum pentru a decide dacă, da sau nu, ultimii "radiaţi" să dobîndească o recunoaştere retroactivă a drepturilor. Prezenţa la urne a fost foarte slabă - 30% - dar cei care au venit erau nişte oameni decişi: 95% dintre ei au votat împotriva acordării de drepturi "radiaţilor". Cele 12 destine (în general familii "mixte"), povestite telegrafic în ediţia electronică a revistei Le Courrier des Balkans, sînt tot atîtea tragedii declanşate de o întîrziere, de o neglijenţă, de stupiditatea sau de reaua-voinţă a unor funcţionari. Ceea ce ar fi putut fi un subiect literar devine însă simptomul unei boli deocamdată ascunse: campania pentru referendum a fost otrăvită de vocile xenofobe, preşedintele Asociaţiei radiaţilor a fost huiduit şi insultat la o dezbatere t