- Editorial - nr. 64 / 1 Aprilie, 2004 Corect ar trebui sa punem, de acum, un semn de egalitate intre noi si NATO, dat fiind faptul ca, incepand din 29 martie 2004, cand premierul Adrian Nastase a depus instrumentele de aderare ale tarii noastre la Alianta, in prezenta presedintelui SUA, alaturi de alte sase state invitate si ele sa faca parte din aceasta, reprezinta un eveniment istoric pentru romani. Vremurile cand parintii si bunicii nostri stateau cu ochii in zare in asteptarea americanilor, care sa-i izbaveasca de comunism, de sovietizare, s-au implinit dupa 1989, cu deosebire, o data cu declansarea conflictului in Balcani, cand NATO a folosit cateva baze militare romanesti. Cu siguranta ca romanii ar fi meritat mai de mult sa faca parte din NATO, dat fiind sprijinul direct si neconditionat al tuturor actiunilor initiate de Alianta, ca expresie a vointei noastre de a o rupe definitiv cu trecutul comunist, cel putin in plan militar. NATO s-a nascut ca o alianta defensiva, mai intai la initiativa unor state europene, imediat dupa al doilea razboi mondial cand, in 1948, Belgia, Franta, Luxemburg, Olanda si Marea Britanie au simtit nevoia unor garantii reciproce de securitate, ca apoi sa ia fiinta si un organism militar pentru apararea Uniunii Occidentale, UEO. Tot in 1948, la initiativa SUA si Canadei, statele membre ale Tratatului de la Bruxelles au pus bazele unui pact militar defensiv in zona Atlanticului de Nord, Alianta care a invitat, in martie 1949, sa faca parte din ea Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia si Portugalia, cele 12 tari semnatare punand bazele Tratatului Organizatiei Atlanticului de Nord (NATO), prin care SUA devin liderul lumii occidentale, dar, in acelasi timp, o reala punere in garda a URSS si statelor sale satelit, angrenate in ceea ce s-a numit "razboiul rece", un "razboi" intre lumea occidentala si tarile din cadrul Tratatului de la Vars