Discuţiile contradictorii legate de catedrala patriarhală au înnegrit iarăşi coloanele ziarelor. Surprinde totuşi perseverenţa unor funcţionari ai creştinismului care, în contratimp cu realitatea cotidiană, vor să obţină indulgenţa istoriei prin înscrierea numelui pe pisania unei catedrale. Această discuţie sterilă, mărturie a unor vanităţi extrareligioase, a determinat o autentică exasperare. Majoritatea concetăţenilor noştri duc o viaţă mediocră şi extrem de deprimantă, astfel că se resimte o saturaţie pentru subiecte marcate de propagandă directă sau indirectă pe teme de interes public. Din acest motiv îndrăznesc a mă face interpretul unor nemulţumiri şi a sublinia anumite constatări reluate cu lux de amănunte şi de mediile de informare. În ceea ce priveşte amplasarea catedralei şi aspectele pur tehnice, problemele încep a se clarifica, deoarece după o primă soluţie (aberantă şi unanim respinsă), a fost ales Parcul Carol drept loc ideal pentru această megaconstrucţie, a cărei inutilitate este aproape unanim apreciată ca atare. Nu mă voi referi la aşezarea şi dimensiunile edificiului. Fac abstracţie şi de contradicţiile şi conflictele generate de strămutarea unui alt monument (considerat excepţional de către specialişti) aflat pe locul unei edificări ulterioare. Voi încerca să demonstrez că proiectarea acestui sanctuar nu va confirma speranţele clerului ortodox în direcţia unei amplificări a credinţei şi spiritualităţii enoriaşilor capitalei. Mă văd obligat a face o nouă investigaţie istorică, deoarece acest recurs va putea dovedi că o consolidare a factorului religios nu va rezulta din edificări monumentale, iar continuitatea teologică ar putea eventual juca un rol în evoluţia spiritualităţii noastre numai prin extinderea şi consolidarea unui autentic spirit creştin, axat pe fraternitate şi respectul instituţiilor fundamentale. Sîntem supravieţuitorii unui