În Săptămîna Patimilor am încălcat conştient un sfat preţios primit de la Anne Treca, o franţuzoaică jurnalistă de radio şi televiziune, cu ani mulţi de experienţă în spate. "Să nu vorbeşti despre religie şi orientări sexuale într-o emisiune de dezbatere publică!", m-a somat Anne la un moment dat şi ani buni am evitat pe cît posibil să abordez frontal asemenea subiecte la România în direct. Simţeam că franţuzoaica are dreptate: în ambele cazuri există, indiferent de unghiul de abordare, o sumă de opinii cărora n-ai cum să le opui nimic logic, ci doar emoţional. Şi dacă eşti într-o dispoziţie "ceva mai laică", cum glumea Anne, s-ar putea să te enerveze indivizii bisericoşi gata oricînd să-ţi recite pasaje întregi din Cărţile Sfinte ori homosexualii violenţi în susţinerea punctului lor de vedere exprimat la adăpostul anonimatului. Şi totuşi, mi-am spus acum o săptămînă, dacă am reuşit să controlez emoţional emisiuni în care s-a vorbit cu patimă despre Mischie, Oprişan, Revoluţie, Iliescu, Năstase, pensii, şomaj sau singurătate, de ce nu s-ar putea şi un dialog despre credinţa noastră cea de toate zilele? (Să-mi fie iertată alăturarea termenilor de mai sus, dar cei ce au ascultat măcar frînturi din astfel de emisiuni înţeleg perfect încărcătura emoţională existentă în agora undelor atunci cînd au fost supuse evaluării publice subiecte implicînd numele şi temele amintite.) Prin urmare, conştient, dar uşor temător, am lansat nu una, ci două discuţii despre semnificaţia zilelor de Paşti şi despre ce înseamnă să fii bun creştin. Ce-a ieşit? În primul rînd, m-a uluit frecvenţa cu care îmbrăţişăm ideea că am putea fi mai buni, dar nu sîntem. Prea bine, veţi spune, e un semn îmbucurător, realizăm că trebuie să îndreptăm lucrurile. Nu-mi pare. Am simţit în vocile multor vorbitori că e mai degrabă
un clişeu decît o mărturisire a nevoii de schimbare. După cum tot cli
