Nu ştiu de ce, nu pot crede în schimbarea unor oameni din jurul meu, oricît de mult mi-ar vorbi unul şi altul despre asta. Pur şi simplu, eu văd altfel, de pildă, convertirea lui Ion Iliescu la valorile democraţiei liberale (cred că e o opţiune contre-coeur forţată de împrejurări politice şi nu o schimbare reală), recalcularea opiniei lui Adrian Năstase în privinţa drepturilor omului (cred că niciodată nu i-a păsat cu adevărat de problema asta, nici înainte de 1989, cînd scria ruşinos despre subiect, nici acum cînd vrea să îmbunătăţească performanţele guvernului său în privinţa criteriului politic), deşteptarea lui Vadim din coşmarul antisemitic şi aşa mai departe. Nu mă înţelegeţi greşit, nu am nici capacitatea de înţelegere atît de anchilozată şi nici încrederea pe care o pot distribui în jur epuizată, încît să cred că schimbarea oamenilor e imposibilă. Cred că în cursul unei vieţi oamenii se pot schimba: ei îşi pot reajusta opţiunile majore, pot descoperi valori despre care nu aveau habar că există, pot încerca alte perspective sau pot să-şi reamenajeze grădina epicureană a preferinţelor subiective. Ştiu zeci de poveşti măreţe ale schimbării. Mă emoţionează profund povestea rabinului Saul din Tars, care după succesul campaniei sale anticreştine la Ierusalim pleacă spre Damasc, cu ordinul oficial de a repeta şi acolo represiunile, şi ajunge la destinaţie cu totul şi cu totul altcineva; sau povestea lui Aurelius Augustinus (pentru noi, fericitul Augustin) care într-o zi, plimbîndu-se în grădina sa din Milano după o dispută religioasă cu un prieten, a auzit venind de nicăieri o voce de copil care îl îndeamnă să deschidă Cartea şi a deschis-o (întîmplător?) la versetul despre asceza din epistola paulină către Romani (13, 13-14) şi viaţa lui a luat un alt, înalt, curs; sau povestea lui Thomas Beckett care iubea la nebunie războiul, vinul scump şi hainele de lux,