Boierul întinde mîna, mujicul o pupă. Cu fereală, să nu îmbăloşeze inelele cu piatră scumpă. Boierul îl miluieşte apoi pe sărman - destul cît opinca să-l respecte, niciodată atît de mult încît să-i schimbe în vreun fel viaţa. Pe vremuri, ritualul ăsta era cu mult mai lent. Da' şi lumea mai puţină. Astăzi, la aproape tot atîţia boieri e repartizată cu mult mai multă sărăcime. Aşa că trebuie să fii expeditiv: arunci banul din limuzină sau mielul din camion - poporul poa' să facă măcar efortul de a se călca în picioare ca s-ajungă la pomană. În plus, elementul psihologic nu e de neglijat: cine să mai dezvolte complexul asistatului cînd pînă şi la gratis e concurenţă...? De vreo trei săptămîni încoace boierii cei mari şi mici încep să-şi întindă mîna la pupat. Sigur, nu direct, ci prin reprezentanţii lor în teritoriu - bodyguarzi mari şi foarte mari, mitocani cu şi fără de partid, inşi cu geci de piele şi ochelari de soare negri, ca geamul de la maşină. "Ce vrei, bă, care-i problema, a vrut şi domnul primar să fie generos, că e om cu frica lui Dumnezeu!", ţi se răspunde dacă te pune necuratul să întrebi de această bruscă renaştere creştină, de nimeni proorocită în Bragadiru sau Ştefăneşti... Aparent, e o mită electorală prost deghizată. Dar nu vă grăbiţi cu concluziile: mulţi dintre donatori nu suferă de vreo îndoială că vor fi realeşi. În plus, nu electoratul va decide în primul rînd dacă-şi prelungesc cariera politică, ci partidul. Aşa că şi altceva îi împinge să dea cu pomana în populaţie. Ceva mai adînc: dorinţa de a-şi imita întru totul înaintaşii. Pofta de a se simţi întru totul Stăpîn, Conte, Baron, Ispravnic sau Vicerege. Dar şi sastiseala de a avea de unul singur, care nu se vindecă decît atunci cînd îţi aduci martori care să se mire sonor de bunăstarea ta. În sfîrşit, certitudinea că milostenia publică e echivalentă cu o transfuzie de sînge albastru. Du