Îmi place cartierul meu primăvara. Casele vechi de mahala - cîte au mai rămas - se deschid, după o lungă hibernare, spre curţile în care dă firul ierbii, iar oamenii scot scaunele în faţa porţii sau grătarul de cealaltă parte a ei şi încep să vorbească unii cu alţii. Numele străzilor ("Gîndacilor", pe care stau, "Duzilor", după colţ, iar puţin mai încolo "Mătăsari") mai evocă încă vechiul cartier de mici meseriaşi din care au mai rămas doar cîteva case vechi şi bătrînii lor locuitori. Pe măsură ce se duc şi ei, căsuţele vechi cu curte dispar peste noapte şi, în cîteva luni, apar vile mari şi făloase. De Înviere, anul acesta, a fost mai cald decît de obicei. După slujba blazată, cu oameni care îşi aprindeau lumînările de la brichetă ca să economisească timp, am pornit-o aşadar spre casă printr-un lung ocol, pe străzile mahalalei noastre, în căutarea inconştientă a sărbătorescului pascal de care mă simţeam frustrat parcă de data aceasta. Urmăream grupurile de oameni care se prelingeau pe străzi, cu lumînările aprinse, pentru a dispărea rînd pe rînd în spatele unor porţi dincolo de care se aprindeau brusc luminile şi se auzeau zgomotele sărbătorii. Aruncam priviri prin ferestrele luminate şi vedeam grupuri mai mici sau mai mari aşezîndu-se în jurul unor mese mai bogate sau mai sărăcăcioase. Sărbătorescul se recompunea astfel din bucăţile unor imagini de convivialitate domestică. Am ajuns astfel pe o stradă ce-mi era străină, liniştită şi neluminată, cu căsuţe vechi şi modeste. M-a surprins mai întîi lipsa cîinilor, care însoţeau pretutindeni cu lătrăturile lor grupurile de oameni ce se întorceau de la biserică. Aici era linişte. Iar în această linişte, privirile mi-au căzut pe o fereastră luminată de flacăra tremurătoare a unei lumînări. Lîngă ea, la masă, stătea o bătrînică cu mîinile împreunate în faţa unei farfurii cu două ouă roşii. Era singură şi se uita în