De cîtva timp, încerc să tratez problema, la chose, cu acea seninătate recomandată de preşedintele Jacques Chirac, după ce a luat cunoştinţă de textul unei obscure organizaţii islamice care ameninţa Franţa "cu mari suferinţe şi remuşcări" pentru că guvernul ei a interzis vălul confesional în toate locurile publice. "Avec une certaine sérénité" încep prin a-i contrazice pe toţi aceia care susţin că din această ciocnire a civilizaţiilor va izbucni un nou război mondial. Nu. Conjugarea verbului la viitor constituie o eroare: este război, chiar acum cînd scriu. Un război într-adevăr mondial, în măsura în care a cuprins Europa, bazinul ei mediteranean, de la Atlantic pînă dincolo de Volga. În absenţa Europei, nu există războaie mondiale. Soljeniţîn nu a convins cînd - cu argumente în cifre reci - a numit războiul din Vietnam al treilea mondial; se preferă numărătoarea în care "războiul rece" ar fi fost al treilea mondial... Părerea mea - oricît de incorectă politic - este că un război devine mondial cînd cuprinde bazinul mediteranean iudeo-creştin-islamic. De aceea, războiul din Vietnam n-a fost mondial, deşi avea tot "dreptul", în schimb o discotecă sărind în aer la Tel-Aviv şi un copil palestinian împuşcat în Gaza devin motive pentru a convoca la ONU Consiliul de Securitate. Acesta - al patrulea - este cel mai straniu dintre toate, întru totul necunoscut în istoria lumii, cel mai original (termen de oarecare seninătate...) din cîte ne-a fost dat să trăim noi, copiii noştri, nepoţii şi chiar părinţii noştri. Istoria - cu I mare sau mic, nu contează litera... - rîde de aceia (unii dialoghează zilnic cu ea) care, riguroşi, îi precizează că nu căutau vreo originalitate în domeniu. Ostilităţile au început, aproximativ, la 11 septembrie 2002, acolo, locul e deja comun. Zi după zi, conflictul a devenit presant, obsesiv şi, în aceeaşi măsură, tot mai enigmatic; se poate