Cu mai mulţi ani în urmă, Dilema a dedicat un număr întreg dezbaterii publice despre "Catedrala Neamului". Celor mai mulţi dintre noi, ideea nu ni se părea fericită. O investiţie de asemenea proporţii avea aerul că sfidează sărăcia generală, iar gigantismul era o boală de care tocmai scăpasem. Simetria stilistică dintre Catedrala Neamului şi Casa Poporului era flagrantă şi supărătoare. Nu mai vorbesc despre retorica patriotard-fudulă care însoţea proiectul în discursurile unor politicieni ai momentului şi în acelea ale cîtorva ierarhi. Personalităţi dominante ale laicatului creştin (de la Horia Bernea la Sorin Dumitrescu) împărtăşeau opinia noastră şi s-au exprimat ca atare. Între timp, lucrurile - şi părerile - au evoluat. Un tînăr arhitect care scrisese competent împotriva monumentului a sfîrşit prin a participa la concursul organizat pentru înălţarea lui. O parte a laicatului şi-a reconsiderat, cu nuanţe acomodante, poziţia, iar disputa s-a diversificat: problema nu mai e doar dacă ideea e binevenită, ci şi dacă amplasamentul propus (Parcul Carol) e acceptabil, şi dacă e bine sau nu să demolăm monumentul eroilor comunişti, înlocuindu-l, peste mormintele ilegaliştilor, cu o biserică. Societatea civilă s-a mobilizat, gazetele de asemenea, iar şturlubaticul primar general a intrat şi el în scenă, mai întîi nesigur (cum să te strici cu Biserica?), apoi mai apăsat (vin alegerile şi electoratul bucureştean trebuie răzgîiat). Situaţiunea a devenit perfect "dilematică". Pe de o parte, continui să cred că ridicarea unei catedrale elefantine nu e o urgenţă în România de azi. Dacă putem trăi fără Văcăreşti şi fără Sfînta Vineri, mai putem trăi şi fără ceva care n-a existat încă niciodată. Mă îngrijorează, de asemenea, aspectul probabil al monumentului. Ceva mic şi urît se poate tolera, dar ceva mare şi urît ar desfigura oraşul. Cine va fi, pînă la urmă, arhitectul ace