Pe parcursul ultimelor două luni, societatea românească a avut prilejul de a asista la dezbateri, luări de poziţie pro şi contra, declaraţii venite dinspre Parlamentul European şi Comisia Europeană, legate de reforma în justiţie, sau mai bine spus de lipsa acesteia, şi nu în ultimul rînd la schimbări în structura Guvernului. Ce ni se reproşează de la Bruxelles? Lipsa reformei în justiţie, în administraţie, lipsa voinţei în stoparea corupţiei, ca să nu mai pomenim de încălcarea moratoriului privind adopţiile internaţionale. În sens larg, reforma în justiţie înseamnă construirea unor instituţii democratice, care să asigure independenţa puterii judecătoreşti ca una dintre cele trei puteri în stat. Pentru că judecătorii sînt independenţi şi se supun numai legii, iar procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii şi imparţialităţii (conform textelor constituţionale vechi şi noi), înseamnă că asupra activităţii şi carierei acestora nu trebuie să intervină imixtiuni din partea executivului, respectiv a ministrului Justiţiei, ori a legislativului. În atare context era necesară existenţa unei instituţii-garant. Şi pentru că trebuia să poarte un nume, i s-a spus Consiliul Superior al Magistraturii. A apărut prin Constituţia din 1991 şi printr-o lege organică, modificată de mai multe ori. Un articol din Constituţia revizuită reafirmă că acest Consiliu trebuie să fie garantul independenţei justiţiei. Revenind la practică, Raportul de ţară al Comisiei pe anul 2003 constată că procesul de selecţie a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii rămîne politizat. Constituţia revizuită toarnă gaz pe foc întărind rolul ministrului Justiţiei, care de la prezidarea şedinţelor CSM, fără drept de vot, ajunge membru de drept (avînd, implicit, drept de vot) în Consiliu. Tot Constituţia revizuită face, în acelaşi spirit, un pas înainte, unul înapoi. Astfel,