S-au publicat în ultimii ani, la noi, atît de multe scriitoare "noi", diferite, adevărate mini-boom-uri editoriale - de la Camille Laurens şi Marie Darrieussecq, la Marie Nimier şi Shan Sa, de la Aglaja Veteranyi şi Tracy Chevalier la Anna Galvada şi Ángeles Mastretta, de la Helen Fielding şi Alice Sebold la Isabel Allende şi Olga Tokarczuk - încît e de-a dreptul caraghios să ignori particularităţile (de tematică, viziune, scriitură) care le leagă. Ca să nu mai vorbim de "clasicele" reeditate (Marguerite Yourcenar, Iris Murdoch, Virginia Woolf) sau publicate pentru prima dată în româneşte (Nadejda Mandelştam, Sylvia Plath). A spune că nu există "scriitură feminină" a ajuns un lucru de principiu pentru profesioniştii literaturii; iar negarea negaţiei, un cal de bătaie pentru ideologi. Dacă relaxăm un pic lucrurile, o să vedem că ele sînt mai amestecate şi că nu orice scriitor reuşeşte să fie, cum spunea Virginia Woolf, "masculin de feminin sau feminin de masculin". Trebuie să existe un limb al scriiturii feminine care să poată fi descris. Oricum, cel mai important e să pornim de la cărţi şi nu invers. Iată, pentru început, două franţuzoaice de clasă.

* Amélie Nothomb, Uimire şi cutremur, trad. de Dragoş Bobu, prefaţă de Alexandru Călinescu, Colecţia "Biblioteca Polirom", Editura Polirom, 2002. Încercaţi un exerciţiu patriotic: citiţi Uimire şi cutremur, cartea din 1999 a Améliei Nothomb, "fenomen literar mediatic", "succes fenomenal", mostră de "talent stupefiant" în paralel cu cele două volume ale Claudiei Golea, Planeta Tokyo, apărute, cam în acelaşi timp, la Nemira. Dincolo de tema comună, Japonia de azi, de umorul (demenţial, la propriu) şi de răzbunarea (umilinţelor şi inadecvărilor înghiţite în "Ţara Soarelui Răsare") prin scris - cele două au în comun un extraordinar talent de povestitoare şi un soi de ironie autodistructivă destul de rară la maestr