Odată cu decizia de retragere din Irak a celor 368 de militari din Honduras, marţi, agenţiile de presă anunţau începutul unui armistiţiu între forţele de ocupaţie şi rebelii din oraşul irakian Falluja. Pentru a putea respecta termenul de 30 iunie, cînd au promis că vor transfera puterea autorităţilor locale, americanii sînt dispuşi să pună capăt celor două săptămîni de asediu, consecinţă a oribilei revărsări de brutalitate de după uciderea celor patru membri ai echipelor lor de securitate. Armistiţiul promite amnistia pentru cei care predau de bunăvoie armele şi patrulele comune urmează să vegheze la liniştea înmormîntărilor, la asigurarea asistenţei medicale, la păstrarea ordinii şi la revenirea vieţii la condiţii cît mai aproape de normalitate. Dacă acest armistiţiu va dura, se va putea relua procesul de pacificare. Ar fi bine să poată fi stins conflictul, dar cauzele lui nu pot fi eliminate şi ele ţin de nemulţumirile irakienilor faţă de erorile şi bîlbîielile păcii. Rebeliunea din Falluja, unul din centrele rezistenţei sunite - populaţie minoritară, cu o reprezentare supradimensionată în organele puterii pe vremea lui Saddam -, a reuşit să-i unească pe majoritari şi pe minoritari în lupta împotriva ocupantului. Un cleric şiit, Muqtada al-Sadr, şi-a ridicat miliţiile împotriva trupelor americane. Americanii au anunţat că vor să-l captureze pe cleric, viu sau mort, ceea ce a dus la radicalizarea şi la ieşirea în stradă a celor care oricum nu erau interesaţi şi nu credeau în perspectivele democratice ale ţării. Dacă suniţii vor să păstreze ceva din puterea şi influenţa avute, şiiţii săraci, susţinători ai lui al-Sadr, n-au avut niciodată nimic - cei de la faţa locului spun că ei sînt jefuitorii care au speriat lumea în primele zile de după căderea regimului Saddam - şi vor şi ei ceva. Tradiţionala ostilitate între cele două variante ale Islamului s-a stins în