La Fabrica de Pitici Săftica, producţia pe stoc din iarna asta a creat o hoardă împietrită de creaturi colorate. Înghesuiţi în grădina fabricantului, aşezaţi cu faţa la DN1, piticii fără stăpîn visează poate la destinul lui Thorin, cel care moare cu glorie în finalul Hobbit-ului*, după ce mai întîi îşi recuperează Regatul de Sub Munte. Peste drum de ei, alţi pitici aleargă pe terenul de antrenament al naţionalei de fotbal, în vreme ce pitici doar cu puţin mai mari trec în goană în automobile folosite în alte părţi de oameni adevăraţi. La casetofoanele din aceste maşini se aud vocile unui al patrulea rînd de pitici, selecţionaţi de ascultători pentru calităţile lor vocale şi fidelitatea faţă de tot ce e oriental. Toţi se îndreaptă spre oraşul care se vede în depărtare, şi-n care nu ştii exact cine locuieşte şi ce înălţime are. E sigură doar înălţimea sufletelor - 45 de centimetri eterici la maturitate. Selecţia (ne)naturală a Omului Nou a reuşit, dar pe dinăuntru: nanismul e acum un fenomen de masă. O dovedeşte şi apariţia unui nou star al manelelor, Copilul de Aur. Primele lui hit-uri au fost în duet cu Guţă. A crescut mare însă, aşa că acum poate sta pe picioruşele lui şi chiar ştie să spună cum îl cheamă: Sorin. Unul din titlurile de succes ale lui Sorin Copilul de Aur îmi aduce aminte de Hector Malot, manelistul în proză al copilăriei noastre: "Singur în gară". Sorin nu e însă chiar aşa de singur: pe peronul acelei gări imaginare stă, cu pălăria trasă pe ochi, un impresar în mărime naturală, plus vreo doi-trei specialişti în marketing. Nu ştiu dacă e ideea lor sau rodul întîmplării, însă poziţionarea noului produs muzical a intuit perfect eliberarea unei nişe de piaţă: cea de pînă în 1,60 m înălţime. Totul a început în momentul în care Adrian Copilul Minune a citit biografia lui Prince. Aşa a aflat poate că a existat un moment în viaţa cîntăreţului america