* Patimile lui Hristos / The Passion of the Christ (SUA, 2004), de Mel Gibson. Caietul de presă ne spune că Benedict Fitzgerald "a lucrat timp de doi ani cu Mel Gibson la scenariul pentru filmul Patimile lui Hristos". Încerc să-mi imaginez cum arăta o zi de lucru: "Salut, Mel!" "Salut, Benedict. Unde am rămas?" "Păi ieri am avansat cu şapte lovituri de bici, patru pumni în cap şi doi scuipaţi. Ce-I mai facem azi, Mel?" "Eu zic că, dacă pînă deseară mai punem pe hîrtie o duzină de bice şi un scuipat, nu stăm rău. Ah, şi hai să-I rupem o mînă. La muncă, Benedict!" Ar fi bine ca filmul lui Gibson despre ultimele douăsprezece ore din viaţa lui Iisus să poată fi exorcizat prin băşcălie. Din păcate nu e atît de simplu. Filmul vine cu reputaţia că e aproape insuportabil, deci lumea va sta la coadă să-l suporte, să-şi facă o părere. Mă tem că nu e vorba doar de o curiozitate intelectuală. Unii dintre cei ce stau la coadă trebuie să fi aflat deja despre piesele de rezistenţă ale producţiei; cei mai bine informaţi trebuie să fi auzit că una dintre vedetele filmului se numeşte flagrum şi e "un bici prevăzut cu mai multe curele, cu bucăţi de metal cu ghimpi la capete, pentru a prinde şi smulge pielea". Nu mă pot descotorosi de bănuiala că, fără să ştim prea bine ce vrem, unii dintre noi mergem şi din curiozitatea de a-L vedea pe Iisus luînd parte la cea mai meticuloasă demonstraţie a întrebuinţării unui flagrum din toată istoria cinematografului. Curiozitatea asta nu e un simptom de boală, dar e un motiv oribil de a vedea un film despre Iisus. Sper ca legenda aşa-numitelor snuff movies (spectacole pornografice care urmăresc agonia şi culminează cu moartea "actorului") să fie doar atît - o legendă. Dar, concentrîndu-se pe distrugerea unui trup şi lucrînd în numele exactităţii, Gibson ne-a dăruit ceva ce se apropie, ca tip de experienţă, de un snuff movie. Ce a fost în capu