Declaraţia de iubire a lui Gabriel Liiceanu din 2001 este în întregime construită ca un "edificiu afectiv". Măsura omului ce construieşte acest edificiu e dată de acei oameni pe care personajul "i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios". În acest construct, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca sînt esenţiali. "Dacă uneori mi se întîmplă să mă simt invulnerabil - spune filozoful limitei - este pentru că în cîteva rînduri (şi acesta a fost şi cazul Monicăi Lovinescu şi al lui Virgil Ierunca) am ajuns, prin altul, la capătul fiinţei mele." Sub semnul acestei iubiri declarate (şi împărtăşite) a stat marţea trecută inaugurarea Casei Lovinescu din Bdul Elisabeta 95 (în prezent Kogălniceanu 49), într-o atmosferă caldă şi intimă, căci "intimitatea" apartamentului şi mirarea de-a fi putut vreodată adăposti, în serile de aur ale cenaclului Sburătorul, peste 40 de persoane - au fost leitmotivele serii. Ca şi invocarea celor două spirite tutelare de la Paris, veghind ceremonia din fotografia de pe perete - semnată de Louis Monier şi intitulată de Liiceanu "Philemon şi Baucis".

Povestea unei case Casa din Elisabeta 95 a adăpostit, de fapt, doar ultimii cinci ani ai cenaclului Sburătorul condus de E. Lovinescu. De la înfiinţarea sa, în 1919, şi pînă la mutare, în 1938, întîlnirile din fiecare duminică, la cinci precis, se desfăşurau, ne povesteşte Călinescu, într-o casă din strada Câmpineanu. Casa s-a schimbat, dar atmosfera cenaclului a rămas, măcar în primii ani, pînă la moartea lui Lovinescu, aceeaşi. "Pentru E. Lovinescu - ne spune tot incisivul Călinescu, autorul unui portret memorabil al lui Lovinescu - cercul era o condiţie a existenţei lui şi o metodă; şi avea pentru asta distincţii şi sancţiuni." Distincţiile şi sancţiunile au continuat şi în noua casă, c