- Lisabona mon amour - Despre Lisabona nu se poate scrie o poveste. Doar un poem. Sau - ca aici - un soi de schiţă: rămăşiţă fidelă a unei fervori inepuizabile. Fragmente - cu (multe) spaţii albe, care "spun" mai mult decît ceea ce poţi (şi, de fapt, nu poţi) scrie. În spaţiile albe, imaginaţi-vă tot misterul acestui oraş mistic, poetic, halucinant. În rîndurile tipărite, lucrurile. Starea lucrurilor. Ca-n filmul lui Wenders cu acelaşi titlu, turnat în sudul Portugaliei şi la Lisabona. Un film despre imposibilitatea de a termina o poveste - din lipsă de peliculă.

Cealaltă poveste - Lisbon Story, tot de Wenders -, filmată acum exact 10 ani, este "despre" sunetele oraşului: fîlfîitul păsărilor, fîşîitul tufişurilor, foşnetul vîntului de după-amiază măturînd, discret, terasa unei case, mieunatul unei pisici... Pe care un "inginer de sunet" neamţ încearcă să le capteze cu microfonul său lung şi "blănos" pentru a le stoca, apoi, în vederea unui film. Care nu se va face...

Lisboa "story" nu poate fi decît asta: un inventar aleator al sunetelor şi al senzaţiilor inanalizabile. "Nouveau roman" obiectual, riguros hiperrealist. "Povestea" unei continue stări şi-a unei neîncetate stupori: cum se face că acest oraş, la rigoare pitoresc-mizerabilist, ascunde-şi-dezvăluie atîta poezie? Ce îl ridică (afectiv) deasupra atîtor altele - mult mai bogate, mai celebre, mai "elegante"? De ce m-am îndrăgostit, iremediabil şi irecuperabil, de Lisabona?

Borges a scris o Fervor de Buenos Aires. La Lisabona am stat chiar pe Rua de Buenos Aires, o stradă în pantă cu şine şerpuitoare de tramvai. Dar Lisabona este toată numai străzi în pantă, şine şerpuitoare de tramvai, perspective abrupte & vertiginoase; ca un tablou de De Chirico, tot numai orizontală & metafizică...

Lisabona este metafizică pe orizontale înclinate. Cu umbrele sale tăiate de cuţite solare, cu calcane