Zumzăitul difuz, îmbîcsit de frînturi de îngrijorare şi încredere, începe încă de pe treptele de marmură ale fumătorilor ("Fumatul strict interzis în incintă"), stăruie în holul principal de la intrare, în care se aşteaptă, în picioare sau ciorchiniţi pe băncile de lemn, continuă de-a lungul celorlalte două holuri prelungite de o parte şi de alta, strecurîndu-se cu uşurinţă pe sub pragurile uşilor înalte, dar aproape inutile, ale sălilor de şedinţă. Curtea de Apel, sectorul 6, Bucureşti. Intri, o dată cu o pală de zumzăit, pe după o uşă. Închizi mobilul, îţi adaptezi cu greu urechile să distingă din amalgamul sonor vocea vorbitorului la microfon şi dai cu ochii de prima sală de judecată din viaţa ta. Încerci să-i adaptezi şi pe ei, suprapunînd elementele fictive ale serialelor americane peste realitatea din Ştirbei Vodă 115. Recunoşti astfel locul unde poţi să şezi. Două rînduri de bănci de lemn. Recunoşti boxa acuzaţilor. Recunoşti şi paznicul, şi masa judecătorului, şi procurorul din dreapta mesei, cu verighetă şi probleme nazale, şi grefiera blondă din stînga, cu repeziciune în glas şi foc în degete. Recunoşti avocaţii, eleganţi, în paltoane lungi sau scurte, cu feţe relaxate şi întinse de atîta încredere. Recunoşti clienţii, "dosarele" fără prea mari pretenţii vestimentare, cu feţe pămîntii şi ridate de atîta neîncredere, cu mîini aproape luxate de atîta frămîntat şi cu dorinţa aproape mărturisită de a sta şi-n cap pentru avocaţii lor (hm, parcă în filmele americane lucrurile stau tocmai pe dos!). Recunoşti şi problemele... Dosarul 47 este un domn trecut de patruzeci, ca şi numele său juridic, cu haină de fîş cu broderii şi vultur alb pe spate, cu pantaloni eleganţi şi pantofi făcuţi cu cremă (la Curtea de Apel, toţi au pantofii făcuţi cu cremă!). "Vă jur, doamna judecătoare, vă jur că nu l-am înjurat!" "De băut, aţi băut?" "Nu, doamnă, nu l-am înjurat!" "