La Consiliul Britanic se găseşte, printre multe altele, un film intitulat, simplu, Nurse Betty, în regia lui Neil Labute, cu Renée Zellweger, Morgan Freeman şi Greg Kinnear. Personajul interpretat de Renée este un addict al soap-urilor: preferatul lui Betty este un sitcom medical, în care eroul e un doctor chipeş ce salvează vieţi şi frînge, inconştient, inimi. Chelneriţă într-un fast food, Betty reuşeşte să îmbine cu graţie vizionarea pasionată a serialului - alias împlinirea idealurilor spirituale - cu derularea, graţioasă, a vieţii zilnice. De pildă, eroina e în stare să toarne cafeaua cu exactitate, fără să dea nici o picătură pe dinafară, în timp ce se uită, nemişcată, la o scenă din serial. Şi, de asemenea, să poarte o conversaţie utilitar-afectuoasă cu obişnuiţii localului, în care să pară chiar implicată. Betty ne fascinează tocmai prin măiestria ei de a păstra un echilibru între cele două realităţi. Probabil că atitudinea ei mereu drăgăstoasă, îndatoritoare şi cu zîmbetul pe buze i se trage din "mulţumirea spirituală" pe care i-o oferă serialul. Într-un moment de criză, lucrurile iau însă o altă întorsătură: echilibrul de care vorbeam este distrus, Betty refuzînd realitatea devenită, brusc, prea şocantă (soţul ei este ucis de nişte mafioţi) şi întrînd cu totul în serial. Aşa cum personajul interpretat de Mia Farrow în filmul lui Woody Allen trecea graniţa dintre lumi şi se îndrăgostea de eroul principal din filmul la care ea se uita, în epoca sitcom-urilor Betty devine soră medicală (deşi nu avea nici o calificare în acest domeniu) şi se îndrăgosteşte de doctorul fictiv. Evoluţia ulterioară deja nu mai e relevantă: evident că, în final, Betty îşi revine din şoc, criminalii sînt prinşi şi ea ajunge să joace în serialul respectiv. Ceea ce contează este postura eroinei de telespectator total, dedicat trup şi suflet realităţii de dincolo de micul ecran. Î