S-a întîmplat, la trei zile după ce am sosit în Belgia, să mă simt pentru un minut acasă. În colţul pasajului subteran ce ducea spre gara centrală a Bruxelles-ului, un mustăcios cînta Cleyderman, pe placul întregii babilonii ce fojgăia prin măruntaiele Europei. Am ştiut că e român după cum îi plîngea arcuşul pe vioară. Pe alţii i-am văzut de la înălţimea unui autocar turistic. După ce am trecut de centru, am făcut brusc o curbă la stînga, iar ghidul şi-a coborît vocea exact cît era necesar ca să vibreze mai tare difuzoarele: "Aici aşteaptă să primească oferte de muncă la negru. Am vrut să vă arăt şi cealaltă faţă a Bruxelles-ului". O altă faţă i-am văzut oraşului şi într-o noapte rebegită de un ger care la noi s-ar fi numit răcoare. În tăcerea de gheaţă a belgienilor care se plimbau ascunşi în paltoane, doar o puştoaică vînzînd trandafiri avea puterea să învingă aerul care-ţi tăia suflarea. Cînta "Fată dragă, nu fi tristă". Pe-ai noştri i-am mai văzut şi în piaţa cea cochetă a oraşului, înmuind chips-uri într-o bere mai puţin amară decît le era sufletul. Vorbeau tăiat, aproape fără suflu. Viza le expirase şi nici o slujbă la negru nu s-a ivit să-i salveze. Pe românii veniţi aici "la muncă" îi găseşti răspîndiţi prin tot Bruxelles-ul. Sîmbăta sînt însă cu toţii în acelaşi loc: la Clémenceau.

Unde costiţa afumată nu se cheamă "lard fumé" Clémenceau este un bazar al Bruxelles-ului care te face să crezi că România nu-i chiar atît de departe de Uniunea Europeană. Puii străpunşi de proţapul rotisorului se învîrt lîngă standul cu mătăsuri transparente şi eşarfe spaniole, muzica orientală pluteşte dinspre standul cu versiuni simplificate ale Coranului, chiar faţă în faţă cu bişniţarii de carcase roz-bombon pentru celulare. În secţiunea legumelor şi

fructelor nu se aude decît "euro, euro", cu un "r" arab puternic din cerul gurii, şi "prrro-fi-tez, prrro-fi-te