Mel Gibson a reuşit să facă un film despre Iisus Christos în care Dumnezeu lipseşte. Transcendenţa nu se manifestă decît vag meteorologic (nori, ploaie, cutremur) sau în variantă demonică. Din cînd în cînd, un vampir palid se strecoară printre protagonişti pentru a semnala nelămuriţilor de unde vine răul. În rest, e vorba strict despre ce se poate face cu un corp omenesc, dacă vrei să provoci oroare. Însuşi chipul lui Iisus e scos din scenă cam după zece minute de la începutul filmului: un ochi, umflat de bătaie, se închide, celălalt e înecat de sînge. Portretul e înlocuit cu o fleică descompusă care, la răstimpuri, geme. Biciuiri prelungi, în care pielea explodează spectaculos, dezvăluind, în secţiune, întreaga anatomie subepidermică, lovituri îndesate, cu scule ingenioase sau cu pumnul, detalii de crucificare duse pînă la pedanterie, totul înghesuit într-un prim-plan obscen, totul "documentat" cu exactitate. Sîngele ţîşneşte gros, tendoanele crapă sub piroane prost ascuţite, asistenţa - evreiască şi romană - jubilează grotesc, cu rînjete ştirbe şi priviri cleioase. Iisus nu e "victima" misiunii Lui, nu suferă din cauza păcatelor omeneşti. E pur şi simplu un om cumsecade care are ghinionul de a încăpea pe mîna unor sadici. "Strategia" regizorală e transparentă: se face o reconstituire riguroasă şi amănunţită a faptelor, aşa încît spectatorul să priceapă cît de mult a suferit Iisus şi să se umple de o milă infinită, respectiv de o credinţă reîmprospătată. Ideea subiacentă este că ne-am pierdut credinţa pentru că am încetat să ne mai reprezentăm durerea teribilă pe care o provoacă un cui bătut în palmă (sau la încheietura ei). În această logică, orice nefericit care face faţă unei torturi fizice trebuie să devină obiect de cult. Iar relaţia cu Dumnezeu este de tipul compasiunii oripilate pe care o stîrneşte contemplarea, la morgă, a unui trup sfîrtecat sălbatic