"...dincolo de orice implicaţie etică şi de orice efect literar, miza noastră a fost să aducem la suprafaţă cîte ceva dintr-un continent scufundat în subconştientul colectiv al prezentului. Prin aceste secvenţe autobiografice legate de copilăria şi adolescenţa noastră de pînă la 1989 nu ne-am propus să justificăm socialismul şi comunismul. (...) Nu ne-am propus nici să facem un rechizitoriu, ci doar să ne eliberăm de povara unei epoci rememorînd-o, privind în faţă trecutul pentru a-i putea înţelege mai bine metamorfozele prezente." Vedeţi, n-a fost greu! O dată spuse, lucrurile par atît de simple şi fireşti; este purul bun-simţ. De ce a trebuit atunci să dureze atît de mult pînă să fie rostite aceste cuvinte? De ce a trebuit din nou ca nişte tineri - nişte copii pe atunci - să ne dea o lecţie de uitare activă, singura decentă, singura posibilă? Comunismul, ca sistem, s-a prăbuşit. Instituţiile sale, prin care şi-a exercitat controlul asupra societăţii, nu mai există. Ratînd judecarea lor, responsabilii nu mai sînt urmăriţi decît de blestemele noastre. N-am ştiut, n-am vrut, n-am putut să-l privim însă în faţă, am considerat cotidianul vieţii noastre în comunism (nu "comuniste", viaţa e totdeauna viaţă!) prea contingent în raport cu transcendenţa răului comunist. Am exorcizat de cîte ori am putut semnele sistemului, dar am lăsat uitarea să se aştearnă asupra propriilor noastre vieţi - sau le-am pus în scenă doar ca epifenomen al sistemului. Rezultatul este că, la 14 ani după căderea acestuia, nu cu regimul comunist mai avem probleme, ci cu viaţa noastră postcomunistă, în al cărei subconştient s-a scufundat continentul uitat al vieţii noastre trecute. Volumul O lume dispărută, din care am citat mai sus, publicat de patru tineri liniştiţi la editura Polirom, povesteşte exact acest comunism "la firul ierbii", rememorînd cotidianul vieţii lor aşa şi cît şi-o amint