Spuneam, aşadar, că Gide are, de la un moment dat, o a doua familie, în cadrul căreia relaţiile sînt extrem de complicate (Simon Leys le compară, nu fără un anume cinism, cu legăturile de rudenie între cimpanzeii dintr-o grădină zoologică). Iat-o, mai întîi, pe Maria Van Rysselberghe (1867-1959). Cunoscută drept "micuţa Doamnă" (era mică de statură), soţie a pictorului Theo Van Rysselberghe, a făcut o pasiune (neîmplinită, pare-se) pentru Verhaeren, iar către 1900 l-a cunoscut pe Gide. După moartea lui Theo (1926) s-a mutat într-un apartament alăturat aceluia al lui Gide, unde a rămas pînă la moartea scriitorului. Devenise atît de apropiată, încît Gide i s-a adresat într-o zi (lapsus revelator) cu "Bătrîne". A ţinut vreme de trei decenii un jurnal, Caietele Micuţei Doamne, publicate tîrziu (după 1970) - document inestimabil (mai ales că "dublează", cu un plus de sinceritate şi luciditate, jurnalul lui Gide). Maria era o femeie liberă, fără complexe, sfidînd convenţiile cu o naturaleţe uimitoare. Fiica ei, Elisabeth (1890-1980) a fost, pentru scurt timp, iubita poetului englez Rupert Brooke (un bărbat "frumos ca Apollo", zice Leys), mort tînăr în primul război mondial. Elisabeth devine, prin 1920, amanta lui Marc Allégret, adolescentul de 16 ani de care Gide era îndrăgostit (scriitorul mediază el însuşi această relaţie). Elisabeth îşi dorea mult un copil şi crede că Marc a lăsat-o însărcinată, ceea ce îl aduce pe Gide într-o stare de jubilaţie extatică (îi spune Mariei: "sîntem [observaţi pluralul, n.m., A.C.] pe cale să facem posibilă o nouă omenire"). În cele din urmă, cu complicitatea tandru-protectoare a Mariei, Elisabeth şi Gide concep un copil (pe o plajă izolată de la Mediterana): Catherine Gide se naşte în 1923.

Cum copilul trebuie să aibă şi un tată "oficial", îl aduce lîngă Elisabeth pe Pierre Herbart (1904-1974). Herbart a fost, după toate măr