Cînd la finalul petrecerii unul dintre amici a izbit paharul în masă făcîndu-l ţăndări şi întrebînd "Băi, care dintre voi e mîndru că e român şi de ce?", am zis că omul s-a îmbătat şi i-am dat pace. Numai că întrebarea lui m-a chinuit toată noaptea şi, ca să scap cumva de obsesia ei, am formulat-o ca temă de emisiune aşezînd-o spre disecţie pe masa rotundă a emisiunii România în direct. Răspunsurile nu m-au mirat. Nihiliştii s-au baricadat în spatele unor declaraţii de genul "n-am nici un motiv să fiu mîndru că sînt român", invocînd corupţia, clasa politică mizerabilă sau lipsa noastră de solidaritate, iar la polul opus s-au situat veşnicii admiratori ai figurilor naţionale, scuturîndu-i de praf pe Ştefan cel Mare, Paulescu, Hagi, Comăneci sau Năstase (tenismanul, bineînţeles!). Cînd am insistat să fie "actualizată" lista lucrurilor sau numelor care ne fac să ne simţim mîndri aparţinători ai acestui neam, s-a cam lăsat linişte, pînă în momentul în care un Arhimede din Urlaţi a strigat "Olimpicii!" pe post de "Evrika!". Şi gata, eram din nou mîndri, mai ales că după olimpici au urmat, pe post de mîndrii naţionale, ospitalitatea românilor, frumuseţea româncelor, bogăţia plaiurilor româneşti... Trist. Nu trebuie să fii campion al spiritului de observaţie ca să constaţi că, de fapt, în prezentul imediat şi raportat la ceea ce înseamnă valorile lumii moderne, n-avem nici un motiv să ne simţim mîndri. Olimpicii? Frumuseţea femeilor noastre? Bogăţiile pămîntului? Ce merite avem noi ca naţie în definirea acestor motive de mîndrie? Cît efort naţional şi cîtă solidaritate pot fi invocate pentru medalia de aur cîştigată de un elev la unul dintre concursurile internaţionale de matematică, fizică sau chimie?

Ce merit avem noi toţi pentru faptul că pe străzile României sînt de două sau de nouă ori mai multe femei frumoase decît pe străzile Italiei sau Franţei? Şi cît