"Era o zi înnorată aceea în care Jessie Owens, sub ochii Führerului, a alergat 100 de metri în 10,2 secunde. Nu mă întreba de ce Hitler, în timp ce părăsea stadionul, a spus că negrului i-a suflat vîntul în spate." Aşa îşi încheia Adrian Cioroianu penultimul său articol (Dilema veche, nr. 10) în care acest "nu mă întreba" constituia leitmotivul îndeajuns de enigmatic pentru a menţine interesul textului; îl voi asculta şi nu-l voi întreba. Voi povesti. Poate că merită.
Nu aveam mai mult de 6 ani cînd am auzit că Hitler a refuzat să-l felicite pe Jessie Owens la Olimpiada de la Berlin. Mă număr printre aceia care de la 6 ani ştiau că Hitler era un nume odios, iar Jessie Owens - un negru bun care fugea mai repede şi sărea mai departe ca oricine. Hitler nu putea admite asta - ca un negru să fie mai bun - şi nu i-ar fi dat mîna, dovedindu-şi astfel şi prostia şi răutatea. Tatăl meu a crezut multă vreme - parlamentînd în salon cu vehemenţă - în această imagine plină de semnificaţii demascatoare. Era dintre cei care îşi făceau iluzii din legende, nu din adevărul strict. Adevărul strict a fost - cum a povestit şi Jessie Owens - că Hitler nici nu avea cum să dea mîna "cu mine, fiindcă el stătea în loja de onoare, iar eu pe teren şi a fost foarte bine aşa; nu m-am apropiat de el şi nici nu am vrut-o; am fost fericit că într-o ţară unde domnea rasismul, eu dovedeam că nu există o rasă superioară şi că Dumnezeu a creat oamenii egali între ei". Un martor ocular, cîndva librar la Nisa, scria că fiind atunci, în '36, acolo, la Olimpiada de la Berlin, a putut vedea ca spectator ce reacţie a avut Hitler în clipa cînd Jessie Owens a cîştigat proba de lungime, depăşindu-l pe germanul Lutz Long care conducea cu un 7,87 în uralele mulţimii convinse că nimeni nu-l mai poate întrece pe reprezentantul ei. Jessie a sărit la a cincea încercare 8,06. Hitler, în clipa aceea, a avut
