Mediterana nu poate fi concepută fără el.

Fără o Mediterană, nu poate fi concepută Europa.

Fără brazi, nu poţi pricepe Nordul.

Fără măslini şi pini, nu poţi înţelege Sudul.

El agonizează între măslini şi pini.

E frumos. Boleşte. Se prăpădeşte.

Suferinţa i se trage dintr-un ger cumplit.

Gerul iernii din 1956. A fost îngheţ mare în 1956.

Eu însumi cred că gerul acela mi-a rămas în oase.

Europa nu poate fi concepută fără gerul din 1956

(ger geopolitic venit într-o toamnă, de la Budapesta).

El e martor. El plăteşte pentru această memorie.

El zice ce a fost, cu scoarţa lui de mediteranean.

Există scoarţe olteneşti. Există scoarţe cerebrale.

Există scoarţe europene, documente pe pereţi şi în ziare.

El a fost atacat de o ciupercă.

Iarna aceea a lăsat, geopolitic sau nu, o ciupercă.

Ciuperca se numeşte fastuos Coryneum cardinale .

Ea îl usucă. Ea îi dă un şancru.

Prin acel şancru, îi curge răşina. Toată. Încet.

Ramurile i se decolorează lent, înainte de a rugini.

Acele i se fac aspre şi înţepătoare.

Nu există nici un leac împotriva acestei ciuperci.

În urmă cu un sfert de veac, veacul fiind

unitatea lui de timp, l-au atacat păduchii.

Păduchii zişi bronzaţi, păduchii de copaci.

I-au invadat trunchiul şi crengile.

Ramurile şi rămurelele. Păduchii sînt puternici.

Forţa lor stă în invizibilitate.

Primele atacuri au avut loc în Arizona.

Acolo au fost atacaţi chiparoşii albaştri.

După aceea au trecut în Europa.

Ei au colonizat în scoarţa chiparoşilor verzi.

Precum ciuperca, păduchii bronzaţi usucă frunzişul.

Nu poţi şti cum. Cînd.

Cînd vezi frunzişul mort, e prea tîrziu.

E un fenomen nou, absolut nou (dacă te

obişnuieşti să gîndeşti în veacuri şi vreascuri).

Se ştia de aceşti păduchi, de