Intră şi arhitecţii în Purgatoriu? În 1990, cînd începuse exorcizarea măreţelor ctitorii ale epocii Ceauşescu şi se scriau primele pagini ale unei istorii necenzurate ale arhitecturii contemporane din România, Anca Petrescu, de profesie arhitect (?), se etala pe toate benzile de frecvenţă cu mărturisirile de senzaţie ale arhitectului preferat al cuplului dictatorial. Discursul se organiza în jurul ideii că proiectul Casei Poporului fusese o adevărată provocare pentru tinerii arhitecţi, o şansă de a demonstra talentul, puterea de muncă şi capacitatea profesională dobîndită în şcoală, iar ea, Anca Petrescu, nu făcuse decît să coaguleze energiile unui colectiv dornic să realizeze cea mai măreaţă lucrare de arhitectură a RSR şi, la acea oră, discutînd pe indicatori, una din cele mai mari din lume (piramidele egiptene, Zidul chinezesc, Versailles-ul, Pentagonul, WTC din Manhattan şi Golden Gate din San Francisco erau antecesoare pe listă, se pregăteau turnurile gemene din Malaezia...). În nici una din declaraţiile sale, Anca Petrescu nu şi-a manifestat cîtuşi de puţin remuşcarea de a-şi fi ridicat "opera" pe locul unor întregi cvartale de imobile tradiţionale ale Bucureştiului modern, al unor lăcaşuri de cult şi altor monumente istorice sau de arhitectură, rase de pe faţa pămîntului prin voinţa "îngerului demolator" Ceauşescu. Pe la mijlocul deceniului 9, arhitectul Cătălin Sîrbu, în acea vreme angajat al Institutului de proiectări al gospodăriei comunale (ISLGC), proiecta de zor un imobil ce trebuia ridicat pe locul actualului Tribunal de pe cheiul Dîmboviţei. Clădirea, o bijuterie de inspiraţie franceză a arhitectului Ballu, încă nu era demolată, dar părea că soarta-i era pecetluită, alături de Aşezămintele brîncoveneşti, de Mănăstirea Mihai-Vodă, de Arhivele Statului etc., etc., iar pixul pe foiţa de studiu a arhitectului Sîrbu era pentru noi, colegii de breaslă