Premierul Adrian Năstase a declarat că întîrzierea intrării noastre în UE se explică prin faptul că nu am avut bani să plătim firme de lobby care să lupte pentru cauza noastră la Bruxelles. Aşa este. N-am avut bani. Polonezii şi ungurii au avut, şi-au angajat astfel de firme de lobby, iar rezultatele se văd - ei în UE, noi în valul următor al extinderii (şi nu tocmai pe creasta valului...). Tema lobby-ului e una dintre cele mai bătătorite în tranziţia românească. În anii '90, eram speriaţi, din cînd în cînd, cu "lobby-ul maghiar din SUA care luptă pentru ruperea Transilvaniei din trupul ţării" sau cu "lobby-ul antiromânesc de la Bruxelles" care vrea să ne ia fabricile, ogoarele, pădurile etc. şi să le dea occidentalilor pe nimic. (Faptul că între timp fabricile şi ogoarele patriei au fost/sînt încă luate pe nimic de miliardarii noştri de carton, în timp ce de la Bruxelles ni se tot cer transparenţă şi corectitudine în procesul de privatizare reprezintă, desigur, doar o ironie a soartei...) Aşa încît, în timp, "ideea de lobby" a căpătat în imaginaţia românului obişnuit o aură de mister şi de atotputernicie: e ca un fel de zeitate secretă care îţi deschide calea spre tărîmul fermecat. Sigur, premierul n-a avut în vedere asemenea dimensiuni supranaturale, ci s-a referit la aspectul strict tehnic al "instituţiei lobby-ului". Dar, oricum, impresia că, dacă am fi plătit lobbişti sau agenţii de PR, totul ar fi mers ca uns trădează, mi se pare, sentimentul românesc al lui "ai pe cineva acolo?...". Cu alte cuvinte, dacă aveam şi noi pe cineva la UE, ne-ar fi băgat pe uşa din dos, ne-ar fi dat un loc mai în faţă, ne-ar fi arătat cu un ceas mai devreme luminiţa de la capătul tunelului, eventual le-ar fi lungit tunelul ungurilor şi polonezilor. În orice caz, le-ar fi explicat mai bine decidenţilor de la Bruxelles ce şi cum se întîmplă cu România şi de ce nu trebuie lăsată