Teodor Baconsky îşi încheia articolul din numărul precedent cu o afirmaţie dură, dar pînă la urmă îndreptăţită: "mărturisit" de un terorism care contraface martirajul, Allah devine odios. De multe ori în istorie, prea des astăzi, în terenul globalizat al întîlnirii religiilor, Dumnezeu capătă un chip odios. Cuvintele cele mai nobile o iau razna, ajung să desemneze stranii conglomerate în care acceptăm, inconştient, să amestecăm contrariile cele mai acute. Agenţiile de ştiri îl prezintă, de pildă, pe şeicul Ahmed Yassine drept şef "spiritual" al organizaţiei Hamas. A întărit prin credinţă populaţia palestiniană exilată din pămîntul ei, a organizat mari opere de caritate la Gaza şi, cu întregul lui prestigiu religios, a legitimat (dacă nu a instigat) atacurile ucigaşe asupra civililor israelieni, refuzînd orice drept de existenţă statului Israel. Drept pe care anumiţi reprezentanţi ai Israelului îl reclamă de la acelaşi Dumnezeu unu al celor trei religii abrahamice, drept în numele căruia şeicul a fost ucis de soldaţi la ieşirea de la rugăciune.

Chipul divin care susţine fiinţele şi lumile nu îndură doar pătimirile tuturor năpăstuiţilor; îndură şi toate schimonosirile prin care îl desfigurează acei credincioşi ori "apărători" ai săi, de orice religie, care vor să decidă, în numele lui, soarta, păcatele, mentalitatea, viaţa şi moartea celuilalt. Cînd, în 2000, Biserica catolică a cerut iertare pentru greşelile săvîrşite în cursul istoriei, ea a avut puterea să recunoască tocmai acele fenomene care l-au făcut odios pe Dumnezeu, care i-au întunecat chipul. Susţinut în fiinţa sa de chipul divin, omul e implicit răspunzător pentru imaginea acestui chip în lume. "Căci numele lui Dumnezeu, din pricina voastră, este hulit între neamuri", spune Sfîntul Pavel, reluînd o lungă linie vechi-testamentară. Asistăm, de departe, implicaţi întrucîtva, dar foarte indirect imp