Liviu Ioan Stoiciu

La plecare

Editura Vinea, Bucuresti,

2003, 128 p.

La plecare este a zecea carte de versuri a lui Liviu Ioan Stoiciu. Poetul a implinit anul acesta 54 de ani. Stoiciu este una dintre figurile exemplare ale optzecismului. Rebel (de) o viata, L.I.S. ameninta repetat cu despartirea de poezie, arta pe care o ilustreaza intr-un mod unic: amestec de patetism, de damnare romantica, de revolta permanenta.

Avem in Stoiciu un poet care-si asuma poezia cu toata fiinta. E suficient sa-i citesti jurnalul sau articolele de opinie, inclusiv, dar nu obligatoriu, cele pe teme politice, pentru a intelege ca Liviu Ioan Stoiciu si-a asumat conditia deloc confortabila de poet. Ceea ce pentru altii e o poza nereusita, ridicola, pentru Stoiciu este chiar imagine naturala, autentica. Biografia autorului, rezumata si la sfirsitul volumului din 2003, ilustreaza destinul unui om care a incercat, in permanenta, sa supravietuiasca deasupra vremurilor. Nota biografica, publicata la sfirsitul cartii tiparite la Editura Vinea, are, cred, si o legatura cu titlul. La plecare sugereaza, spuneam, o despartire de poezie, dar si inceputul unui alt drum. (Invitindu-l la sfirsitul toamnei trecute la Brasov, chiar cind cartea era „fierbinte“, Stoiciu a repetat de mai multe ori „gata, eu plec“.) Era, probabil, ecoul efortului existential ce poate fi dedus la lectura cartii.

La plecare este cartea explorarii lumii de dincolo, lumea de dincolo de moarte. Sensul fundamental al poeziei lui Stoiciu se conserva si in aceasta carte. As spune ca, mai mult, La plecare e afin mai degraba primelor patru carti ale autorului: La Fanion, Inima de raze, Cind memoria va reveni si O lume paralela. Regasim aici structurarea etajata a poemului, pornind de la contactul direct, uneori brutal cu realitatea, urmat de deschiderea catre istorie, mito