De ce corupere a memoriei? E suficient sa ne referim la primele momente ale postcomunismului romanesc pentru a restabili un adevar elementar. Romania nu a fost, de la bun inceput, interesata de NATO. Sa (re)citim, de pilda, urmatorul text: "intreaga politica externa a tarii (trebuie) sa serveasca promovarii bunei vecinatati, prieteniei si pacii in lume, integrandu-se in procesul de construire a unei Europe unite, casa comuna a tuturor popoarelor continentului. Vom respecta angajamentele internationale ale Romaniei si, in primul rand, cele privitoare la Tratatul de la Varsovia". Acesta era continutul punctului 9 al Comunicatului Consiliului Frontului Salvarii Nationale, elaborat la Bucuresti pe 22 decembrie 1989 si difuzat in noaptea urmatoare. El figura intre doua cerinte mult mai clare pentru cetatenii iesiti din dictatura: punctul 8 al Comunicatului vorbea despre satisfacerea "nevoilor de caldura si de lumina ale oamenilor", iar punctul 10 despre "dreptul de deplasare libera" ca drept fundamental al omului. Respectarea angajamentelor Tratatului de la Varsovia - adversarul NATO - a ramas o constanta a politicii externe romanesti pana la abolirea lui, pe 1 iunie 1991, la Praga. Adrian Nastase ar fi putut sa-si aminteasca usor acest moment: la acea data, domnia sa era ministru de Externe. Nicaieri nu e consemnata o schimbare radicala survenita imediat dupa autodizolvarea Tratatului de la Varsovia. Pana la intrarea in Parteneriatul pentru pace in 1994, Romania a avut o pozitie fundamental ambigua.

A urmat, apoi, o epoca de ignorare din partea NATO, care s-a tradus prin cele doua refuzuri din 1997 si 1999. Abia aceste momente au creat un consens in privinta aderarii. Reactia SUA fata de atentatele din 2001 de pe propriul teritoriu si punerea in aplicare pentru prima data de la crearea Aliantei a punctului 5 din carta au creat oportunitatea redefinirii poziti