Indiferenta publicului si inconsistenta prelungita a gazetariei de toate felurile cand e vorba de spatiul construit are o nota de plata. Faptul se vede foarte bine in discutia despre constructia Catedralei Patriarhale - o dezbatere intermitenta, cu eruptii bruste, fara suport tehnic corect, de un simplism care are putin a face cu fondul problemei. De paisprezece ani incoace aflam ca cine crede ca Parcul Carol (sau Piata Unirii, sau Splaiul Unirii, pe rand si niciodata impreuna) nu e un loc potrivit pentru Catedrala Patriarhala incearca sa impiedice construirea ei, deci se aseaza in afara vointei Bisericii si, prin urmare, probeaza ca nu este un bun crestin sau nu e crestin deloc. Sau invers, cine crede ca situl din Parcul Carol este categoric singurul unde Catedrala trebuie asezata e de partea cea buna pentru ca doreste constructia Catedralei. Unii sunt pentru edificarea Catedralei si ceilalti - impotriva. Or, chestiunea nu se pune in acesti termeni.
Sa recapitulam putin dosarul material al subiectului. Pana la a fi investit cu o misiune sacra si a adaposti marile ceremonialuri ale credintei, avem a face cu un obiect construit. Este vorba de un edificiu monumental, cu un volum impresionant si o forma de o expresivitate simbolica, care cere solutii exceptionale de incadrare urbanistica, conceptie arhitecturala, proiectare de rezistenta si decor. In material definitiv, acest edificiu se va ridica peste silueta orasului, el va fi perceput din departare ca un element formator al imaginii Bucurestiului. Un oras se schimba esential cand energia, vointa si resursele care produc o constructie de aceste proportii apar. Marile edificii mobilizeaza mari energii, ele preiau cadrul urban, dar si functioneaza ca surse esentiale de urbanitate.
Neindoios, cei ce au construit in ultimii 150 de ani catedralele crestinatatii rasaritene au inclus, in tema-program, functia
