Cristina MODREANU
Sah la regizor
Prefata de Cristian Tudor Popescu
Editura Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti, 2003, 440 p.
Cultura teatrala romaneasca, ca si cea europeana, de altfel, e una dominata, cel putin in perioada ei moderna (cit de scurta va fi fiind ea pentru un teatru el insusi la frageda virsta de 150 de ani), de figura autoritara a regizorului. Afirmatia e in plenitudinea sa adevarata, mai ales in ce priveste generatiile teatralizarii (a lui Aurel Ion Maican si Ion Sava) si reteatralizarii (Ciulei, Penciulescu, Giurchescu, Esrig, Moisescu, Pintilie, Serban... – terminologia fiind a Mirunei Runcan), capabile nu numai sa se exprime integral si autoritar pe scena, dar si sa-si argumenteze teoretic propria atitudine, conceptualizindu-si in scris estetica. Intre timp insa, o data cu cresterea in forta a actului teatral secund, care este critica dramatica, vocea singulara a directorului de scena a fost inlocuita aproape total de un tandem: cel care, in continuare, are cuvintul in spectacol e regizorul, dar rolul de a transforma acest cuvint in discurs articulat, de a verbaliza traseul si devenirea intru sine a artistului ii revine, cronicarului, criticului, teoreticianului.
In acesti termeni s-ar putea vorbi despre cartea de debut a Cristinei Modreanu, pentru care (cred) a si fost nominalizata de juriul Galei Premiilor Uniter: un dialog – intins de-a lungul a cinci ani – intre un critic extrem de intuitiv, cu minte ascutita si nerv jurnalistic, si fiecare dintre multii regizori ale caror cautari si estetici personale a incercat sa le dezvaluie in interviuri, cronici de spectacol si scurte analize tematice. Nu e nimic iesit din comun in ideea reunirii periodice a scrierilor unui cronicar (mai ales a unuia de constanta ei) intr-un volum cu o tema care sa dea unitate unor articole a caror origine e inevitabil
