Cele şapte capitole ale cărţii Stalinism for All Seasons sunt trepte din istoria măririi şi decăderii unei secte fanatice şi violente, aflată, la începuturi, sub controlul total al sovieticilor — ai căror agenţi se mândreau a fi —, pentru ca, în ultima fază, să-şi aproprieze cu violenţă cvasi-defuncta doctrină stalinistă. În ciuda slugărniciei absolute şi definitive faţă de Moscova, ei au reuşit, la sfârşitul domniei lui Dej şi, decisiv, după preluarea puterii de către Ceauşescu, să construiască ceea ce Vladimir Tismăneanu numeşte „stalinismul naţional”. Logica acestei acţiuni e simplă: comuniştii români, după valurile de epurări care-au înlăturat de la putere prima generaţie de activişi (mare parte de origine evreiască, maghiară, bulgărească, ucraineană, poloneză sau chiar rusă) urmăreau să se sustragă logicii sistemului.

În felul acesta, principalele momente de dezgheţ din „lagărul comunist” i-au găsit pe români fie pe poziţiile unui stalinism dur (Ungaria, 1956, Polonia, 1981), fie în contracurent faţă de marşul la unison al ţărilor „frăţeşti” (Praga, 1968). Aceeaşi poziţie de bizară independenţă (în care enoriaşii români se dovedeau mai catolici decât „papa” de la Kremlin) s-a manifestat pe tot parcursul perioadei Gorbaciov, când Ceauşescu a respins cu brutalitate orice îndemn de-a începe reformele, pretextând că „glasnost”-ul şi „perestroika” au fost de mult puse în practică în România!

Dincolo de prezentarea evenimentelor importante din viaţa partidului (congrese, plenare, şedinţe ale comitetului central), cu adevărat fascinantă e istoria personajelor. Vladimir Tismăneanu e un cunoscător de mâna întâi al acestei lumi. Din acest motiv, analizele sale politice sunt şi savuroase portrete, individuale sau de grup, ale unor indivizi ce-au dezvoltat un raport cu existenţa bazat pe cecitate morală şi ură nemiloasă pentru orice adversar,