Cu atât mai gentil şi exact mesajul acesta, cu cât nu sub semnătura mea îl aşteptaţi, ci a Domnului Profesor. Strădania dvs., la vedere, concretizându-se într-un număr destul de mare de piese de valoare amestecată, stă sub precetea unei uriaşe candori, în egală măsură stimulante dar şi dificil de înfrânat când o ia razna. Dacă am lua ca exemplu numai Visul, cu primele două strofe catastrofale, poezia începând să palpite în termeni oarecum fermi abia dintr-a treia, se naşte firesc o întrebare în legătură cu gustul fluctuant al poetului, cu neputinţa lui, deocamdată, de a înlătura singur pasajele nereuşite din text: “Mi-am învăţat stomacul/ Să fie oropsit,/ Dar gândul minţii mele/ Să fie ascuţit.// Şi limba care sapă,/ Căzută şi pleşuvă,/ Se-ncolăceşte aspră/ Şi fragedă-ntr-o cuvă,// Precum un şarpe vesel,/ Nestăpânit şi gol,/ Visând necugetarea,/ Nemernic şi domol.// Cu solzi şi cu cătuşe/ Cu patimi şi dorinţe,/ L-ai atârnat de uşă/ Şi l-ai bătut în ţinte.// Iar când mirajul straniu/ De suflet m-a muşcat,/ Şi şarpele-ţi şi limba-mi/ În foc s-au preschimbat// Şi dănţuind sălbatic,/ Cu geamăt şi suspin,/ Am sugrumat voinţa-mi/ Şi-am adormit senin”. Dacă metafora aş aprecia-o ca fără cusur, nu este de loc limpede în beneficiul cărei idei s-a pus ea în mişcare. Întorcându-ne la primele două strofe, nedumerirea parcă se triplează. Iată cum începe şi Ecou: “Ac albastru de albină,/ Cerne lintea şi neghina,/ Scoasă-n mări de curcubeu/ De trântorul derbedeu,/ Fluşturatec şi nebun,/ Ochi de prun, carne de tun”, inspiraţia dvs. purtându-vă paşii într-un absurd zig-zag, versurile n-au nici o brumă de logică, rimele facile abundă, totul rostogolindu-se incantatoriu către un final cu de toate şi cu sinceritate: “Suie dealul şi răsare,/ Ochi de babă vrăjitoare,/ Zimţi de roată care doare,/ Zbor de inimi răvăşite,/ Glas de peşteri adormite/ Toate-n mine regăsite,/ Toate sună şi